„Și mai aveau și măștile pe față. Am încercat să nu comentez în nici un fel ultimele evenimente și crime. Fiindcă mi-a lipsit timpul și fiindcă, paradoxal, am ajuns la o limită. Când spuneam că România e balamuc ați spus, probabil, că e o metaforă, ca sunt pesedistă și ați votat cu dreapta.
Ceea ce nu știați voi era că balamucul nu era metaforă, ci experiență. Și venea după mulți ani de România ca țară. Cu profesorii, medicii, politicienii, polițiștii, managerii, șefii, colegii, prietenii, vecinii. Când spuneam că noi tremurăm de când ieșim pe ușă până ne întoarcem, ați spus că exagerez. Când spuneam că nebunii nu se află la psihiatrie ci printre noi… probabil ați spus că și nebunii sunt oameni.
Nu m-am complicat să mai comentez zilele astea, pentru că am depășit până și senzația aia de sufocare, de atâta indignare. Sper că vă simțiți mândri că sunteți români. Eu nu, nu m-am simțit niciodată. E suficient să mă gândesc câți oameni au murit cu zile pe aici, ca să consider România un blestem, nu o binecuvântare. Băieții aceia de la Onești, amărâți și așa de soartă, au murit degeaba. Sper să existe un Dumnezeu, măcar pentru astfel de nefericiți.” (Mihaela Răileanu)
„Sunt la Onești de azi noapte și în urmă cu puțin timp am obținut această fotografie. Sunt cei doi muncitori, cu câteva minute înainte ca un descreierat să-i înjunghie.
Stau cu capetele plecate, după aproape 5 ore de speranțe că poliția va intra odată peste criminal și îi va scoate în viață.
Se gândeau probabil la familie, la soarta crudă care i-a adus în postura de ostatici ai unui nebun, dar mai ales se gândeau că trebuie să se termine odată și odată filmul ăsta de groază, în care joacă fără să vrea.
Și speră… Speră ca mascații să intre pe ușă, pe geam, prin perete, pe oriunde. Speră să plece acasă cu o poveste de spus nepoților.
Și speră… degeaba. Ca la Caracal, polițiștii nu au știut ce să facă. Au așteptat în zadar ca ucigașul să se plictisească și să coboare singur. Că n-are cum să-i omoare, că pare pașnic. Că… stați liniștiți! Coboară el.
Jos, aștepta și fratele unuia din ei. Stătea lângă mascați la câteva scări distanță. Și și-a auzit fratele urlând de durere. Ucigașul, într-un acces de furie, i-a omorât pe amândoi. Strigătul de durere a declanșat și intervenția mascaților. Prea târziu.
Caracal II. Au stat și au așteptat ordin să intervină, până când victimele au murit. Domnilor polițiști, oricare ați fi, uitați-vă bine la această fotografie și pe viitor nu mai lăsați victimele să spere degeaba.” (Cristi Popovici)
„L-am auzit vorbind pe șeful SIAS. Chestor. Am înțeles de ce și ce se întâmplă cu polițiștii. Dom’ne, înainte aveau manuale traduse din limba rusă. Acum au manuale traduse din limba engleză, dar traducerea e făcută tot de specialiști în rusă. Vă dau doar două exemple:
1. Nea chestorul a zis că, într-o situație de criză, polițiștii apelează mai întâi la negociatori, pentru evitarea și eliminarea „cauzalităților”. În textul original cred ca se face referire la „casualty” – știți voi ce înseamnă.
2. Același nene chestor spune că, atunci când polițistul ajunge la locul acțiunii, face o „sumară documentare”. Cred că în textul original se face referire la „summary documentation”, expresie care are alt înțeles decât cel folosit de traducător.
Știu, bine că sunt eu deștept.” (Varol Apselim)
„Poliția Română nu a considerat că o luare de ostatici și amenințarea lor cu moartea ar fi un act terorist. Fiindcă agresorul nu avea ideologie asumată și nici revendicări concrete. Dă-o-n morții mă-sii de lege, dacă n-a strigat criminalul Allah Akbar, nu se pune…” (Victor Ciutacu)
FACEBOOK.
Și am putea continua la nesfârșit.
