În 1968, peisajul muzical rock britanic arăta cam așa:
- Pink Floyd tocmai încheiase perioada psihedelico-bizară (dar genială) de sub conducerea lui Syd Barrett, care își arsese creierul cu droguri și era terminat pentru totdeauna;
- Beatles doar ce lansaseră la fel de genialul album Sgt. Pepper și se apropiau și ei de disoluție, tot definitivă.
Dincolo de ocean, trecuse deja mult timp de la siropăriile lui Elvis, gen Love Me Tender (1956) și Regele devenea tată pentru prima (și ultima oară) și avea parte de un Comeback Special, după care va urma o perioadă foarte comercială, care-l va ține până la dispariția sa, din 1977. Iar Beach Boys lansaseră de doi ani fabulosul album Pet Sounds.
Cam în peisajul ăsta, într-un oraș UK sărac, cenușiu, bântuit de șomaj și poluare industrială, numit Birmingham, se forma o trupă rock, care avea să schimbe definitiv muzica și să creeze un gen extrem de popular, viu pentru totdeauna, numit heavy metal. Care nu vorbea de love me tender, visul american (cel britanic nici nu exista…), ci de sărăcie, frustrare, furie, lipsă de perspectivă, amenințări de tot felul, moarte, căutări, rătăciri și lipsă de speranță. Poporul de fani al acestui stil a sfidat modele, genurile (ce disco? ce punk? ce indi sau alternativ?). Heavy metalul umple în continuare stadioane de concert și festivaluri, cu zeci de mii de spectatori. Trupa se numea – și încă se numește – Black Sabbath.
Sigur, contextul muzical ar putea fi ilustrat mult mai amplu. Am putea vorbi și de Led Zeppelin, în primul rând (apăruți tot în 1968, dar ei au reinventat doar bluesul, tot heavy). Sau despre alte trupe contemporane cu Sabbath, dar nu de aceeași importanță. Componența clasică BS a ținut mai puțin de 10 ani, apoi s-a reinventat, s-a reformat, a supraviețuit, a dus mai departe legenda și moștenirea.
Și a venit scadența.
Pe 5 iulie 2025, când trupa, în componența originală, după zeci de ani, și-a luat adio de la public și de la fani, într-o companie stelară și selectă. În special solistul primordial, Prințul Întunericului (dar cu o cruce zdravănă la gât), Ozzy Osbourne – bătrân (76 de ani, ceilalți trei având și ei între 75 și 77 de ani), foarte bolnav, imobilizat într-un scaun. Personalitate uriașă și controversată, deseori scandaloasă, Ozzy a dominat copios scena metal a ultimelor decenii și a fost, cu sau fără Black Sabbath, sursă de inspirație pentru mii de formații rock serioase, din întreaga lume. A lansat muzicieni fantastici, care au fost alături de el, în aceea seară de vis. James Hatefield a spus, sâmbătă seara, la mega-concertul de adio, cu zeci de trupe mari invitate și artiști solo uriași, că „fără Sabbath, nu ar fi existat nicio Metallica”. Omul știe ce spune. Și toată lumea spune cam același lucru.
Evenimentul în sine, concertul de la Birmingham, intitulat Back to the Beggining, nu poate fi descris în cuvinte. Deși marile publicații din lume au scris deja, iar BBC și CNN au făcut știri ample… Probabil va rămâne irepetabil. Nicio altă trupă legendară, care va dori să se retragă cândva festiv, nu va reuși așa o celebrare. Nici măcar Rolling Stones, singurii care se mai califică. Pentru că nicio trupă n-a fost deschizătoare de drum și creatoare de stil și școală, precum Black Sabbath.
Rămâne să așteptăm cuminți apariția dvd-urilor și a discurilor blu-ray, să ne lămurim mai bine la ce am fost martori, online, contra cost, pentru o sumă modică, fiindcă de bilete la concert (doar 40.000, pe stadionul lui Aston Villa) nici n-a putut fi vorba – s-au epuizat în numai 5 minute.
Long live rock and roll, Ozzy and Black Sabbath.
P.S.: Acest articol e adresat în special neofiților (dar nu celor complet străini și indiferenți), cei mai puțin familiarizați cu fenomenul sau care l-au îmbrățișat mai de curând. Cu toată deferența. Ceilalți, mai mușcați și mai fanatici, fanii adevărați, știu mai bine decât mine despre ce e și a fost vorba.
