Industria turismului din România reflectă, an de an, aceeași vulnerabilitate structurală: un sezon estival scurt, cu o concentrare a activității și veniturilor într-un interval limitat de timp, urmat de o perioadă lungă de inactivitate. În acest context, mulți operatori aleg să recurgă la contracte sezoniere, transferând responsabilitatea socială către stat, care preia povara șomajului tehnic sau a indemnizațiilor de șomaj.
Mohammad Murad, unul dintre cei mai vizibili și influenți jucători din turismul autohton, a optat pentru o strategie diferită, zilele acestea ieșind la suprafață o datorie de 16,6 milioane lei, pe Phoenicia Express, la bugetul de stat. Modelul Murad nu este cauza, ci simptomul unei politici fiscale flexibile până la risc, care servește atât intereselor private, cât și nevoilor de imagine ale statului. Murad menține peste 3.000 de angajați activi pe tot parcursul anului. De aici începe un mecanism financiar sofisticat, care exploatează la maximum instrumentele legale puse la dispoziție chiar de statul român.
Prin activele sale binecunoscute și valoroase, Murad apelează la eșalonarea legală a datoriilor fiscale, cu garanții solide – în special hoteluri și alte active imobiliare – pe perioade de până la cinci ani și cu rate egale, la dobânzi mult sub cele ale pieței, devine astfel un instrument de autofinanțare pentru companiile mari. Statul, în această ecuație, joacă rolul unui creditor ieftin, permițând marilor contribuabili să-și conserve lichiditatea și să-și optimizeze costurile, fără a apela la credite bancare cu dobânzi semnificativ mai mari.
Pentru Murad, această strategie nu doar că susține menținerea forței de muncă, ci îi oferă și un avantaj competitiv clar într-o industrie volatilă și extrem de concurențială. Din punct de vedere economic, eșalonarea nu reprezintă o formă de evaziune fiscală, ci o optimizare legală, perfect transparentă, dar cu efecte sistemice profunde. Statul acceptă să amâne colectarea unor sume considerabile, asigurându-se prin garanții materiale, dar asumându-și implicit riscul ca, în eventualitatea unui șoc economic sau a unei crize sectoriale, recuperarea acestor sume să devină incertă sau întârziată. În plus, dobânda percepută pentru aceste eșalonări este mult sub nivelul pieței, ceea ce înseamnă că statul, practic, subvenționează indirect marile companii, oferindu-le o sursă de finanțare ieftină și sigură.
Această practică are consecințe directe asupra modului în care România își gestionează și raportează deficitul bugetar. Veniturile bugetare sunt amânate, nu anulate, ceea ce permite guvernului să prezinte un deficit aparent mai redus în fața instituțiilor europene, menținând astfel accesul la finanțare externă în condiții avantajoase. În realitate, însă, această „cosmetizare” a deficitului ascunde o vulnerabilitate fiscală latentă, care poate exploda în cazul unor evoluții economice nefavorabile. Statul devine astfel dependent de fluxurile viitoare de încasări, iar orice perturbare majoră poate duce la dezechilibre bugetare greu de gestionat. În același timp, această politică generează o asimetrie semnificativă între marii contribuabili, care au acces la facilități de eșalonare și pot garanta cu active semnificative, și IMM-uri, care nu dispun de aceeași forță financiară și, implicit, nu pot beneficia de aceleași avantaje. Se creează astfel o economie cu două viteze, în care marii jucători sunt protejați și sprijiniți de stat, în timp ce micii antreprenori sunt expuși riscurilor pieței și constrângerilor financiare fără nici o plasă de siguranță.
Pe termen lung, această abordare perpetuează hazardul moral, încurajând dependența de facilități fiscale și reducând presiunea pentru reforme structurale reale în colectarea taxelor, digitalizarea administrației fiscale și lărgirea bazei de impozitare. Statul transmite semnalul că, pentru actorii economici suficient de mari și bine ancorați în piață, există întotdeauna soluții de compromis, ceea ce poate descuraja disciplina financiară și investițiile în eficiență și competitivitate.
Întregul articol, AICI.
