Înțelegem foarte puțin despre pericolul uriaș în care se află România din pricina datoriei externe. Acela constituit de perspectiva ca o mare parte a acestei datorii să fie „vândută”.
Potrivit datelor oficiale, nivelul actual al datoriei publice a României este de 61,6% din PIB. În valoare absolută, datoria guvernamentală administrată de Ministerul Finanțelor depășește pragul psihologic de 1.132 de miliarde de lei. Adică, aproape 227 de miliarde de euro. Enorm!
De unde sunt banii împrumutați
În principal, banii provin de la investitori privați instituționali de pe piețele financiare internaționale și interne, precum și de la instituții financiare globale și populație. Statul nu se împrumută de la alte țări în mod direct, ci emite titluri de stat și obligațiuni cumpărate de diverse entități juridice și financiare.
Mai pe înțeles, banii provin în principal de la fonduri de pensii private și de investiții. Sunt cei mai mari cumpărători interni și externi de obligațiuni românești.
Băncile comerciale din țară și din străinătate achiziționează și ele masiv titluri de stat. Companiile de asigurări alocă la rândul lor procente importante din fonduri în active sigure, cum sunt datoriile suverane.
Cele mai mari dobânzi din UE
Românii devin și ei creditori, atunci când cumpără direct titluri de stat prin programe speciale precum Tezaur sau Fidelis. Nu în ultimul rând, o importantă parte a datoriei suverane a României este deținută de instituții financiare internaționale cum ar fi Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Uniunea Europeană, prin programe specifice sau PNRR.
Costurile, adică dobânzile generate, sunt cele mai ridicate în rândul țărilor din Uniunea Europeană. Motivul este simplu: plătim dobânzi mult mai mari decât alte state, pentru a convinge investitorii să cumpere obligațiuni emise de o țară din ce în ce mai nesigură.
Costurile cu dobânzile pentru datoria publică vor ajunge în acest an la valoarea record de 60,8 miliarde de lei, peste 13 miliarde de euro, și vor reprezenta o povară uriașă, care va mușca 3% din PIB-ul țării. Doar pentru plata acestor dobânzi, statul român direcționează în prezent aproape 10% din totalul veniturilor sale încasate. Campioni absoluți în rândul țărilor UE.
În ciuda performanțelor prezentate a fi salvatoare de propaganda camarilei lui Ilie Bolojan, statul român continuă să se împrumute la dobânzi pe termen lung ridicate, situate în jurul valorii de 6,3% – 6,9%. În timpul ăsta, agențiile internaționale mențin ratingul României pe ultima treaptă recomandată investitorilor (BBB-). Cât or mai putea. Cu cât riscul perceput de piețe este mai mare, cu atât dobânzile pretinse de creditori sunt mai mari.
Veștile proaste nu se opresc însă aici. Acest an aduce scadențe istorice. România trebuie să ramburseze sau să refinanțeze datorii mai vechi de aproximativ 30 de miliarde de euro, un total care include dobânzi și rate. Bun, și ce este grav în toate astea? Mai sunt țări în aceeași situație. Păi, să vedem ce este grav.
Riscul principal al îndatorării excesive nu este executarea silită a țării sau confiscarea teritoriilor, ci intrarea în incapacitate de plată și pierderea suveranității economice. După urmează pierderile de avuție națională. În termeni financiari, activele unui stat nu pot fi vândute la licitație precum bunurile unei persoane fizice, însă mecanismele pieței pot bloca complet funcționarea economiei.
Ce este, de fapt, „vânzarea datoriei”
Obligațiunile emise de România se tranzacționează liber pe piața secundară. Dacă investitorii își pierd încrederea în economia României, încep să își vândă masiv titlurile de stat deținute, chiar și sub prețul de achiziție. Când toată lumea vinde, valoarea acelor obligațiuni scade, iar dobânzile cresc exploziv.
Pentru stat, acest lucru înseamnă că următoarele împrumuturi vor deveni imposibil de scumpe sau că nimeni nu va mai dori să îi ofere bani. Dacă datoria continuă să crească accelerat spre prognoza de 90% din PIB, riscurile se vor transfera direct asupra populației prin trei mari canale.
Când piețele private refuză să mai împrumute un stat, acesta este obligat să ceară acorduri de urgență. Condițiile atașate acestor bani implică tăieri masive de salarii publice, înghețări ale pensiilor și creșteri agresive de taxe. Pentru a acoperi costurile interne, apare presiune asupra cursului de schimb. Un leu mai slab înseamnă automat scumpiri în lanț și o scădere severă a puterii de cumpărare.
„Fondurile vultur”, cioclii economiilor
Băncile preferă să împrumute statul, pentru că el oferă dobânzi mari, în loc să finanțeze companiile private sau populația. Creditele pentru locuințe sau afaceri devin extrem de scumpe și greu de obținut, blocând dezvoltarea economică. Asta, ca efect secundar, face parte din „cascadă”.
Mai grav decât tabloul sumbru descris sumar mai sus, îl constituie posibilitatea apariției „fondurilor vultur”. Dacă un stat nu își mai plătește obligațiunile, investitorii inițiali, bănci, fonduri de pensii, etc. își asumă pierderea și își vând titlurile de stat pe sume derizorii către fonduri de investiții specializate în datorii toxice, cunoscute ca „vulture funds”.
Aceste fonduri blochează ulterior restructurările de datorii și dau statele în judecată în instanțe internaționale, încercând să pună sechestru pe activele statului din străinătate. De exemplu, avioane comerciale de stat, conturi externe, ambasade, nave maritime și așa mai departe.
Cele patru etape ale execuției „Vulture”
Algoritmul strategic „Vulture” are patru etape clare: Țară în criză; Cumpărare datorie la discount; Presiune/Litigiu; Preluare active;
Criza. Când o țară intră în criză economică, investitorii panicați își vând titlurile de stat pe piața secundară. Atacatorul „vulture” cumpără aceste titluri la o fracțiune din valoarea lor nominală. De exemplu, plătește 20% din valoare).
Refuzul restructurării. Statul debitor încearcă să negocieze o reducere a datoriilor cu toți creditorii. Atacatorul refuză orice acord (devine „holdout creditor”) și cere plata a 100% din valoarea inițială a datoriei plus penalități.
Litigiul internațional. Creditorul dă în judecată statul în instanțe internaționale. De regulă, New York, Paris, sau Londra. Instanțele emit decizii de executare silită împotriva activelor statului respectiv localizate în afara granițelor sale.
Executarea sau Conversia (swap). Statul, neavând bani, este forțat să cedeze active fizice valoroase sau drepturi de exploatare în contul datoriei.
În loc de epilog
Când îi mai auziți cântând pe muzicienii din Filarmonica „Ilie Bolojan”, este bine să știți cine le-a scris partitura, cine le achită onorariul și în folosul cui este organizat festivalul.
Măcar să nu fim tâmpiți, dacă nu putem face mai mult în fața unui asemenea năprasnic atac.
Mirel CUREA, Ev. Zilei
