Inspirația vine de te miri unde….de data asta vine de la un politician… I-am promis că scriu azi o rețetă de ghiveci, în amintirea clasei politice românești, că tot mi se pare mie că seamănă a “adunare generală”, cum îi spune tata la mâncarea asta.
În DEX o să găsiți ghiveciul cu mai multe înțelesuri, unu’ e vasu’ de pământ în care noi ne-am obișnuit să punem flori și alte vietăți verzi, altu’ e mâncarea asta de-o să vă povestesc io azi de ea, altu’ e sensu’ peiorativ de „Creație literară, muzicală etc. eterogenă și lipsită de valoare”. Ei, la asta m-am referit io, metaforic de poet ce mă găsesc câteodată, când am zis de politicienii noștri că-s ca într-un ghiveci, amestecați laolaltă, fără sens, noimă și valoare.
Și dacă tot i-am promis lu’ Septimiu uite că mă pusei pe treaba și începui a căuta și studia despre felu’ asta de mâncare de trece neobservat câteodată, de nici Sanda Marin, nici alți autori nu-l au prin cărțile lor de căpătâi. Radu Anton Roman are o rețetă de ghiveci “mănăstiresc” de prin Vâlcea, nu știa săracu’ la vremea aia că pe vremurile astea ne place să spunem că e vegan. Plus de asta, ghiveciu’ mănăstiresc e mai apropiat de sensu’ ăla peiorativ din DEX, e o fiertură din care nu mai înțelegi mare lucru, bună și ea la gust de cele mai multe ori.
Bineînțeles, cum sunt câteodată un overthinker și curios din cale-afară ca un băiețel neastâmpărat, am dibuit prin cotloanele internetului și de unde ne vine felu’ ăsta de mâncare, da’ mai ales denumirea lui. Ghiveciu’ nostru alăturat de cele mai multe ori cu adjectivul „mănăstiresc” pentru că e de post, vine cu numele de prin Turcia. Turcii îi spun guvec care se citește cum îl scriem noi, în limba asta a noastră.
Partea frumoasă la toată treaba asta e că noi am luat de la ei și denumirea pentru vasu’ de pământ, da’ am uitat că vasu’ de pământ era pentru făcut mâncarea în el și s-o găsit un românaș inventiv să pună pământ și flori în el. Se zice că de niște mii de ani, încă din era pre-otomană, turcii adunau legumele laolaltă, le puneau în ghiuveciu’ ăla de pământ, îl sigilau cu niște aluat de pâine deasupra și dis-de-dimineață, când plecau la muncă, lăsau vasele la brutării să le mângâie căldura cărbunilor până seara când veneau de pe la muncă. De la turci l-au luat inclusiv că denumire și grecii, ei îi spun Giouvetsi.
Bulgarii, croații și sârbii tot variante de ghiuveci au ca denumire. Francezii, mândri din fire, au Ratatouille nicoise. În alte țări ale Europei există rețete asemănătoare: versiunea malteză se numește kapunata, foarte asemănătoare cu cea franceză, ea fiind însoțită și de pește prăjit. În bucătăria italiană ea se numește caponata, în Spania pisto, în Ungaria lecsó. Și zacusca e tot un fel de ghiveci, doar că e de sine statoare, pe picioarele ei, fără să se dezechilibreze.
Ghiveciu’ ăsta e despre tot ce are mai bun pământul, e “acasă” e „soul food”, e festival de arome și texturi.
Pentru un ghiveci de oraș, urban, instagramabil, nu vă apucați doar să aruncați legumele în oală după cum vă taie capu’, țineți cont de frăgezimea și timpul de gătire al fiecărei legume și le puneți în cratiță începând cu cele care fierb mai greu (morcov, cartof, ardei etc) terminând cu cele mai fragede.
Astfel nu veți obține un terci (și cuvântu’ ăsta merge alăturat politicii romanești, nu) ci o mâncare apetisantă, frumos colorată, în care puteți recunoaște fiecare legumă în parte și puteți să-i savurați gustul, aroma și textura.
Ce punem în ghiveci?
• 3 cepe verzi sau 2 cepe vechi
• 1 fir de praz
• 4 caței de usturoi
• 2-3 ardei (albi, roșii, kapia, gogoșari)
• 1 vânata
• 1 dovlecel
• 1 morcov
• 1 – 3 cartofi
• câteva buchețele de conopidă
• o mână de păstăi de fasole
• 6-8 roșii zemoase sau 700 ml suc de roșii
• o bucată mică de varză albă sau roșie
• un pumn de mazăre
• o mână de verdeață tocată (mărar și pătrunjel verde)
• sare, piper
• cimbru uscat sau 1 foaie de dafin – pentru o savoare mai intensă, încercați cu cimbrișor, e diferit de cimbru deși asemănător ca gust, în sensul că are intensitate la alt nivel.
Preparare:
1. Înainte de orice, ca să fie puțin altfel ghiveciu’ vostru, două ingrediente le pregătiți înainte de simfonia finală. Vinetele și dovlecelul le tăiați cubulețe și le prăjiți separat în ulei de floarea soarelui la foc iute. Caramelizarea aia o să dea o dulceață și gingășie deosebită la final ghiveciului. Tot așa puteți să faceți ceapa verde pe plită sau grătar (merge și la ăla electric), în loc să o adăugați în fierberea ghiveciului. O puneți la final în farfurie, întreagă și amețită de la plită. N-ați mâncat o ceapă mai bună, credeți-mă pe cuvânt.
2. Orice mâncare românească începe cu… cu… cu niște ceapă călită, normal. Ei, bine adevăru’ ăsta e valabil pentru multe nații și azi nu facem excepție. Călim niște ceapă în niște ulei. Dacă vreți un plus de gust și savoare, folosiți un ulei de floarea soarelui presat la rece.
3. Când ceapa e aproape călită, merge adăugat usturoiul zdrobit cu lama cuțitului, nu tocat fin, ardeiul alb tăiat cuburi mai măricele.
4. Când toate astea au început să se gătească, merg adăugați cartofii tăiați cubulețe, morcovii și alte rădăcinoase tari, astea au timp de gătire mai mare. Puneți și un pahar de apă, acoperiți cu un capac, lăsați să fiarbă la foc mic. Dacă nu vă deranjează prea tare și vă simțiți mai dichisiți înlocuiți apa cu un pahar de vin alb.
5. Când simțiți sau vă uitați la ceas că au trecut spre 20-25 de minute, adăugați și legumele celelalte, conopida, mazărea, păstăile, varza, ardeii roșii.
6. Adăugați și niște roșii tăiate cuburi (fără piele, li se mai spune și belite) sau suc de roșii. Lăsați la foc mic fără să amestecați prea mult, să nu stricați texturile. Mai lăsați așa să fiarbă încet de tot încă vreo 15 minute să se împletească aromele precum cosițele unei zâne (mi-a plăcut exprimarea asta la unu’ mai poet că mine).
7. Pentru ultimele 5 minute de fierbere adăugați și vinetele și dovleceii caramelizați. Potriviți de sare, piper, cimbru.
8. Și dacă vreți să vă duceți la originea turcească a preparatului, puneți ghiveciu-ntr-un ghiveci fără gaură (ceva de lut care suportă temperatură mai mare) și aruncați-l în cuptor cu un capac de aluat de pâine subțire de tot vreo 20 de minute.
La servire spargeți capacul de pâine, presarăți mărar și pătrunjel deasupra, alăturați ceapa aia amețită pe grătar și orice carne aveți la îndemână, care nu sunteți vegani. O pâine bună cu maia sălbatică e alăturarea perfectă, e desăvârșirea ghiveciului ăsta, ca într-un tango al aromelor de pământ care vă lasă fără gravitație de la prima îmbucătură.
Poftă bună, Septimiu!
