Cătălina Mihai este una dintre cele mai valoroase actrițe ale noii generații. Debutul ei în dramaturgie, „Club 27”, rămâne nu doar un spectacol extrem de iubit de public, ci și unul care se joacă sold-out, la mai bine de un an de la premieră.
Cătălina Mihai este o artistă completă – scrie, cântă, joacă. Și o face foarte bine în toate cele trei aspecte. La 28 de ani, tânăra originară din Hârșova, fostă actriță la Teatrul de Stat Constanța, poate fi văzută la Teatrul de Comedie, unde este și angajată (și unde joacă în „Trei Surori”), la Teatrul Național, Bulandra și Metropolis. La cel din urmă, joacă în continuare „Club 27”, debutul ei în dramaturgie, regizat de Alex Bogdan, alături de Ștefan Iancu și Tudor Aaron Istodor.
- Cum s-au legat ideile în mintea ta și în cât timp a prins forma pe care o vedem astăzi pe scenă?
- – Am vrut să scriu o piesă despre o fată care împlinește 27 de ani și se sinucide în cârciuma Club 27. Am avut în cap doar titlul și replica: „tu n-auzi ce-aud eu!”. Atât. Mai departe, nu țin minte nimic. Știu c-am scris-o în trei săptămâni. Am terminat-o în iunie 2024. În iulie 2024 m-am dus cu Alex în birou la Radu Nica și i-am dat textul. În februarie 2025 a avut premiera. Acum, că trag de mine ca de-un catâr s-o scriu pe-a doua și e cu multă chinuială, mă uit în urmă și mă-ntreb dacă eu am scris „Club 27” și dacă da, cum Dumnezeu am făcut-o să pară atât de simplu, atât de ușor, atât de frumos și fără bătăi de cap?
- – Relația dintre Janis și figura tatălui devine unul dintre nucleele emoționale ale piesei. Cum a apărut această dimensiune în „Club 27” și ce-mi poți spune despre relația ta cu propriul tată?
- – Leo Plete e o combinație între taică-miu și toți unchii mei nemaipomenit de roacheri și de faini. Dar cel mai mult e o combinație între tata și fratele lui, în amintirea căruia am scris piesa. E multă biografie, e mult din relația noastră, dar să păstrăm și nițel de mister. Tata e supereroul meu cu capă imaginară, cu ochi blânzi ca covrigii de la covrigăria lui nea Nelu de la fântână. Îi sunt recunoscătoare pentru muzică, pentru cărți, pentru libertatea de-a zice da și mai ales nu, „și de-ai băga în **** mamii mă-sii pe toți nemernicii și incompetenții care or să-mi zică ce pot și ce nu pot eu să fac”. Și poate că dacă tata nu m-ar fi bătut la cap exasperant de mult să scriu și să citesc, poate că azi, „Club 27” n-ar fi existat. Așa că, mulțumesc, tata. În general, pentru tot, și mai ales pentru ce mi-ai zis într-o seară: „când o să mai uiți cine ești, sună-mă pe mine ca să-ți aduc aminte”.
- – Ce emoții te încearcă în prezent atunci când urci pe scenă și joci acest rol? Se schimbă ceva de la o reprezentație la alta? – Bucurie. Imensă. Am uneori weekenduri în care joc spectacole care nu-mi plac, da, îmi pare rău pentru asta, dar se-ntâmplă. Spectacole care mă sug de energie și care nu-mi dau nimic înapoi. Sunt rare, dar sunt. Ș-apoi abia aștept „Club 27”, ca pe-o gură de aer. Ca o readucere aminte că teatrul poate fi extraordinar de viu și de frumos. Și meritul e al colegilor mei, al felului în care s-a repetat la acest spectacol, al oamenilor de la tehnic. E înduioșător de frumos ca după cincizeci de reprezentații să am emoții ca la premieră și de fiecare dată să fie nou, să fie de la 0, să fie cu surprize și accidente și cu noi sensuri. Și da. Se schimbă. Contează mult publicul, desigur. Contează că nu suntem roboței, că uneori suntem obosiți, uneori triști, uneori over-stimulated, dar ce contează și mai mult e felul în care, înșurubându-ne unul cu celălalt, în timp real, în scenă, ne găsim ritmul și liniștea și „de ce-ul”; de ce facem ce facem.
- – Regia spectacolului „Club 27” este semnată de partenerul tău, Alex Bogdan. Cum este să lucrați împreună și, în același timp, să locuiți împreună? Unde simțiți că vă completați și unde simțiți nevoia să trasați limite?
- – Nu există limite. Nu e cu agendă. Nu e cu ceartă. Nu e cu conflict. Poate și pentru că vedem teatrul destul de asemănător, poate și pentru că Alex e un regizor care te potențează, are răbdare, e minunat, ș-atunci, nu există presiuni, nu trebuie să avem un protocol acasă sau la repetiții. Dacă e să vorbim acasă despre rol sau spectacol, ne deschidem o bere și pur și simplu vorbim, dezbatem, dar fără ca asta să pară muncă sau să afecteze relația dintre noi doi. Am mai zis-o și o s-o zic mereu: aș lucra cu Alex mereu, oricând.
- Întregul interviu, AICI.
