17.4 C
Constanța
duminică, 19 mai 2024

Babele, bombardierii și autobuzul

spot_img
spot_img

Trebuie citit

spot_img

După ce mi-am rezolvat niște probleme prin orășelul minunat, m-am îndreptat către stația de autobuz, s-o întind acasă.

Ca în orice stație de autobuz, lumea stătea buluc. Nu, nu pe trotuar. Ci fix în stație, pe șosea. Mulți dintre voi știți cum stă treaba. Când se apropie autobuzul, toți întorc privirea în stânga, și apoi ușor-ușor încep să facă câte un pas înapoi, apoi doi, trei… în funcție de cât de mult s-a apropiat autobuzul. Când ajunge autobuzul, sunt toți pe trotuar și începe balamucul. Se împing, se înghesuie, își mai trag un cot și năvălesc învingători în mijlocul de transport în comun. Eu vorbeam la telefon, stăteam undeva, la câțiva metri de buluceală, pentru că niciodată n-am suportat apropierea asta stil sardine în conservă (acum îmi dau seama că io am practicat distanțarea socială toată viața mea, fără să știu).

Am văzut toată mișcarea de forțe de pe trotuar, dar fiind implicat în discuția telefonică nu o percepeam ca atare. O vedeam doar. Am văzut și cum s-au urcat toți, și în final în buza ușilor din mijloc rămăseseră două băbuțe. Una în cărucior, cealaltă împingând la cărucior. Băbuța cu împinsul la cărucior încerca să tragă rampa aia care îi permitea să-și urce sora (am aflat ulterior) cu căruciorul în autobuz. Io încă vorbeam la telefon și eram implicat în discuție. Nu pot să-mi dau seama cât a durat toată nebunia, de la urcarea în autobuz, până când cele două femei în vârstă au rămas singure pe „peron”.

În fine, închid, câteva secunde încă aveam discuția în cap după ce am închis telefonul. Apoi mă uitam la băbuța cealaltă, cum se chinuia să ridice rampa aia. Băi, aveți cuvântul meu că NIMENI nu a încercat să o ajute. Ba mai mult, băbuța se chinuia să tragă de rampă, și niște bombardieri, puștani, stăteau pe ea. Ea le tot spunea acolo ceva, probabil să elibereze rampa sau să o ajute, dar sigur le spunea ceva. Mai erau și alții care așteptau probabil alt autobuz, altă direcție. Băi, nimeni, nimic. Nimeni nu a încercat să le dea o mână de ajutor. Băh, dar nimeni. Și mai erau și nesimțiți, se uitau în altă direcție, de parcă se uitau după avioane, covizi, beliscoptere. Și apropo, chiar și între ăia care încă așteptau pe „peron” erau câțiva bombardieri, tot puștani. Bine, la mine puștan e și unul de 25 de ani. Nu știu de ce am obiceiul să-i numesc așa.

Mă duc sa ajut băbuța, le spun la ăia să se dea de pe rampă, s-au dat fără să comenteze. Mă chinui umpiculetz așa cu rampa aia, pentru că nu mai fusese ridicată demult, era aproape sudat mânerul ăla de care trebuie să tragi ca să o deschizi. În final reușesc, trag rampa, și pun mâna pe cărucior, să-l urc. Săracele băbuțe îmi tot mulțumeau, d-alea cu „să-ți ajute Dumnezeu”, știți voi cum sunt băbuțele. Ba chiar au zis ca nu e nevoie să împing căruciorul, că se descurcă. S-ar fi descurcat, pe dracu. Băbuța din cărucior era destul de bine făcută, pe când cea care împingea era cam slăbuță. Chiar și mie mi-a fost greu să împing. Ce m-a impresionat însă a fost faptul că băbuța slăbănoagă nu voia să mă „deranjeze” mai mult decât mă „deranjasem” eu însumi, și îmi mulțumea spunând că se descurcă, că nu mai e nevoie.

În fine, le-am ajutat să urce și celălalt „prag” destul de adânc, lăsat de locul unde era rampa. Evident, ăia, sardinele, nu s-ar fi mutat nici de-ai dracu’, dacă n-ar fi strigat la ei un tataie cocârjat, să le facă loc. Și au făcut loc. Apoi nah, să ridic rampa. Iar nu mă lasă babuța, că se ocupa ea. Băi, îmi venea s-o pup, ce mândră și forțoasă se ținea. Am întrebat-o câți ani are și mi-a zis că 76. Și că în cărucior e sora ei mai mare, de 80. Da măh, povestea e foarte tristă, dar am ales să o povestesc amuzant. Pentru că sunt sătul de distanțarea asta EMOȚIONALĂ, pe care o au oamenii. Despre asta fizică nu mă interesează. Lasă că e bună. Am mai zis eu mai demult, citând pe cineva… am uitat cine: „Îmi plac oamenii, dar de la distanță”. Nu, nu mă refer la termenul de distanțare fizică, pe înțelesul ăsta nou, cu mască și Covid. Îs mândru că am ajutat băbuțele, și n-am scris să mă laud. Am scris pentru că eu cred că oricând, oricum, oricât de nasoală ar fi situația, oricare ar fi situația, tot se găsește un ins ca mine, o însă, un cineva, să dea o mână de ajutor. Repet, distanțarea fizică nu mă interesează. Nu mă mai interesează demult. E bună într-o mare măsură. Marea bubă e distanțarea emoțională. Asta e gravă rău, și să știți că nu-s multe țări care să o practice la nivel de artă, așa cum o face România. Nici nemții, pe care îi consideram niște reci sau rușii nu-s atât de lipsiți de emoție și empatie față de semenii lor. Nu știu ce dracu’ ne-a făcut Băsescu, și ce s-a întâmplat de la Băsescu încoace, de am ajuns în halul asta.. dar nu e bine frate. Nu e bine deloc. 

Mno, și dacă ajungem să adaugăm și toate nebunia și depresia și segregarea pe motive medicale și… toată nebunia din jur, că mi-ar trebui 3 zile să enumăr toate relele.. atunci chiar se alege praful.

P.S.: De ar avea și puștoaicele din ziua de azi, puștanii, bunul simț și măsura și educația acelor băbuțe, ne-ar pune Dumnezeu mâna în cap.

Daniel CONSTANTIN

Articole similare

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

Ultimele stiri