– Noi (Biserica – n.r.) credem că metoda aceasta este, de fapt, un efect nedorit al comercializării întregii societăți. Pentru că unul din motive este cel financiar. I se oferă omului posibilitatea să se sinucidă pentru că el consumă resurse. Consumă bani cu medicamentele, ocupă patul de spital, este o întreagă cheltuială socială care se face pentru susținerea unui om care suferă și despre care sunt oricum date medicale că situația lui nu se va îmbunătăți. Noi considerăm asta un cinism, pentru că nu poți să legalizezi sinuciderea. Oare de ce până acum nu era legală? Oferim dreptul de a lua viața cuiva, doar pentru că ne încurcă financiar sau din alte motive, personale, sentimentale, toate.
Vorbim despre cazuri în care oamenii, pacienții sunt cei care doresc să apeleze la această practică. De bunăvoie, nu pentru că cineva îi presează…
– Eu mă refeream că cei care le legiferează au în spate și această viziune comercială asupra morții. Legalizarea nu o face bolnavul. E de înțeles… el poate în durerea lui să ceară orice. Problema este ce fac cei din jur.
Toți cei care se sinucid, asta aduc în argumentație – că suferă. Noi nu putem stabili grade de suferință față de care a ucide e îngăduit sau nu e îngăduit. Repet, nu vorbim doar despre cel în cauză, vorbim despre sinuciderea asistată. Bun, omul își dorește să moară. E o mare problemă suicidul la ora actuală, sunt o grămadă de oameni care își iau viața fără să apeleze la ajutorul cunoscuților. Vorbim de ajutorul dat la sinucidere, vorbim de ucidere. În ce condiții putem stabili o limită sau o normă morală dincolo de care ucisul devine legal? Discuția asta am avut-o mai demult în filozofie, a fost dusă și în drept și mai există și la ora actuală cu statele care încă au pedeapsa capitală – cât de legală este pedeapsa capitală? Cine are dreptul să ucidă? Nimeni nu are dreptul să ucidă. În Vechiul Testament e porunca clară: să nu ucizi! Nu e democratică uciderea, în primul rând. N-ai dat tu viața ca să poți să dispui de ea.
Întregul interviu, AICI.
