Festivism demn de balamuc la Moscova cu ocazia celebrării unui an de război cu Ucraina. Osanale conducătorului iubit, strângeri de mână, cântări și urale.
Tot mai multe asemănări cu adunările de adorație din Coreea de Nord, deși nicio surpriză. Nu e ca și cum Rusia s-a rupt vreodată cu adevărat de vechiul regim.
Sper că nu-și imaginează cineva că ăia de pe stadion au fost aduși acolo sub amenințarea armei și s-au tăvălit pe jos de revoltă. Cei mai mulți ruși acceptă și susțin politica lui Putin. O parte pentru că da, putem spune că sunt spălați pe creier. Până la urmă, manipularea maselor este un fenomen cât se poate de real, din care am servit și noi cu vârf și îndesat. Dar cei mai mulți dintre ei cred cu convingere în cârmuitorul lor și în aspirațiile acestuia.
Când ai fost imperiu și una dintre cele mai mari puteri ale lumii, nu te debarasezi ușor de acest statut. Vrei înapoi acolo, pe cai mari și toți care îți stau în cale devin automat dușmani.
La mai puțin de 1.500 km spre vest, la Varșovia, liderii est-europeni, într-un alt tip de festivism, se pupă între ei, își reîntăresc promisiunile și participă la olimpiada „Discursul cu cel mai de lemn limbaj”. Suntem aici, facem, dregem, nu-l lăsăm pe nebun de capul lui. Iar când camerele de filmat pun stop rec, încing și o serată post-eveniment ca să se mai pupe odată între ei.
Puțin mai la sud, în România, suntem simpli privitori, de un an de zile, la un “spectacol” pe care ne chinuim să-l înțelegem dar care a reușit să ne afecteze viețile, oricum zbuciumate din atât de multe alte motive.
Nu trebuie să fii strateg de război sau specialist în politică externă ca să vezi că în timp ce unii caută expansiune teritorială iar alții fac joc de glezne pe margine, sugrumați în hainele diplomației, noi ăștia care am avut ghinionul vecinătății cu zona de conflict suportăm niște consecințe.
Întreb și eu ca un profan. De ce trebuie să văd zilnic avioane militare survolând cerul Constanței? De ce ne-au luat cu asalt mall-urile refugiații ucraineni? De ce ne intoxică și seamănă teroare televiziunile de știri? De ce România pierde și trebuie să solicite compensări ca urmare a importurilor de cereale din Ucraina? De ce dracu’ trebuie să adoptăm poziția ghiocelului în problema canalului Bâstroe?
De ce copilul meu de 14 ani, în loc să se bucure de copilărie, mă întreabă dacă pastilele de iod nu au expirat și dacă nu ar trebui să reînnoim rețeta?
Și tot ca un profan, îi întreb pe smintiții de la Moscova și pe apretații de la Varșovia. Cât mai durează? Că ne vrem viețile de dinainte înapoi.
La sud, în România, suntem simpli privitori
