Las aici povestea obținerii certificatului de înmatriculare și a probelor de foc prin care am trecut. Poate ajută cuiva care trece sau va trece prin ceva asemănător.
La depunerea actelor pentru certificatul de înmatriculare, la Pavilion mi s-a spus că în aproximativ 10 zile voi primi la poștă talonul. Atenție! Nu înștiințare, nu aviz poștal, nu mesaj scris cu fum pe cer sau prin porumbei mesageri. NU! TALONUL! Trec 10 zile, mai trec o săptămână, două, trei.
După o lună de așteptare mă hotărăsc să merg la oficiul poștal de la Gară și ce să vezi, ghinion! Nu se mai primesc sau ridică astfel de documente de acolo. Nu se obosește nimeni să anunțe într-un fel, să scrie o hârtie de o palmă pe ușă sau pe geam ca să nu aștepți ca imbecilul. Nuuuuu! Așteaptă până te bagă cineva în seamă ca să iți spună: „-Nu se mai trimit aici. Acum se ocupă oficiul poștal de care aparțineți”. Oficiul de care aparțin este pe IC Brătianu. Coadă, soarele în cap, 31 grade afară. Înăuntru nu intră decât câte două persoane. Sunt două ghișee și o singura lucrătoare. După 15 minute de așteptare intru și mi se spune: „-Nu mai este la noi, a fost trimis la Poliție” – Bine, dar de ce nu m-a anunțat nimeni ca a venit, trebuia să trec să întreb zilnic?” „-Nu știu. Întrebați factorul poștal de teren” -Bine, unde o găsesc să ii fac și o reclamație dacă tot o cunosc”. „-Aaa, factorii poștali aparțin de Oficiul 2, Casa de Cultură.
31 grade erau afară, în mine erau aproape de punctul de fierbere. Încerc să îmi păstrez calmul și o rog sa îmi spună EXACT locul în care se află talonul meu acum.Intrigata de dialog, iese una care părea un fel de șefă, toată numai bunăvoință și zâmbet care mă informează :„-Mergeți la Poliția Rutieră, acolo este”. -Nu cumva la Pavilion unde am depus documentele? De ce la Rutieră? – Nuuuu, la Pavilion doar de acte se ocupă. Dacă l-au eliberat, e treaba Politiei rutiere acum”. Mi se pare cam anapoda, dar în fine, o cred pentru că mă gândesc că au mai fost astfel de situații și știe ce și cum.
Plec la Poliția Rutieră, la dracu’n praznic, la ieșirea din oraș. Un singur ghișeu la relații cu publicul, coadă, timp de așteptare aproximativ 15 minute. Treaba aia cu „nu vreau decât să întreb ceva” ca să treci mai în fața, nu ține. Toți vor același lucru. Să întrebe ceva. Toți au tot felul de ciudățenii, anomalii, chestiuni care ar fi putut fi simple dacă nu erau înghițite de birocrația și incompetentă unor funcționari. Îmi vine rândul. Funcționar bărbat, uniformă, destul de amabil și deschis la vorbă. Îi povestesc toată saga. Mă privește ușor nedumerit, ușor cu compătimire. „Nu știu exact cine v-a zis că talonul e aici. Dar nu este. Nu are ce să caute aici. Probabil s-a întors la Pavilion”.
That’s it! Punctul de fierbere atins. Nu fac o scenă sau scandal, că totuși vorbesc cu un polițist. Și până la urmă mai am un strop de luciditate încât să înțeleg ca nu este vina lui. Nu fac o scenă decât după ce ies. Râd isteric în drum spre mașină, râsul ăla delirant și bolnav, Joker style. De fapt îmi vine să plâng dar atât mai pot la 31 grade, 3 ore din viața irosite, kilometri de drum făcuți inutil, așteptat la cozi.
Ajung la Pavilion. Sunt aproape un cadavru în descompunere. Mă târăsc la biroul eliberări certificate. Coadă din nou. Nu mai contează, sunt teleghidată, e ceața în jur, nu mai văd și aud nimic. Intru, pun ca un robot „placa” cu pățania pentru a patra oară. „DA, este aici”. Îmi tremură mâinile când semnez și îl iau. Nu-mi vine să cred. Sunt fericită de parcă am câștigat un premiu.
Și da, în România, orice lucru normal obținut pare o victorie. Orice rahat se obține cu eforturi, cu peripeții, cu multe încercări. Pentru incompetența unora plătești cu timp, nervi și bani.
The end!
