Recunosc că, în materie de teatru, trăiesc mereu cu o mare spaimă: nu cumva să mai văd, până mor, vreun spectacol Cehov. Am văzut ce-i drept o Livadă cu Vișini pusă drăguț la Constanța, ba chiar și Unchiul Vanea montat de marele Yuri Kordonsky. În plus, am văzut Pescărușul, Ursul, poate și Veverița, Pârșuțul, Dihorul și alte animale, dacă ele or exista, în dramaturgia lui Cehov. Cât privește celebra Livadă, n-au decât s-o taie sau s-o vândă, să facă un complex imobiliar în locul ei, mi-e totuna. Dacă Ursula vin de Lebăr vrea să-l interzică pe Cehov ca represalii pentru războiul din Ucraina, n-am nicio problemă. Pentru mine, Cehov nu mai are NICIUN FEL de actualitate. Nu mai pot cu Cehov!
Și mă sună amicul Radu de la București, care-mi cere imperativ să nu ratez „Școala Nevestelor” al lui Victor Ioan Frunză, pus de Teatrul Lumina, că vine la SEAS 2022. Că el a râs de s-a spart și-i de neratat. Și de fapt e de Moliere, în versuri.
Am zis „Ține-mă, Doamne!”. Dar am încredere în Radu și mă duc.
Iar șocul a fost năprasnic. Primo – am râs de m-am spart și eu, dar am și rămas cu ceva. Mult ceva. Secundo: textul lui Moliere e oricum genial și actual, dar Frunză a mai făcut ceva: l-a adus în contemporaneitate (cu ajutorul lui Adrian Nicolae), i-a lăsat pe actori să și improvizeze (chiar să și înjure neaoș, dar veridic!). A ales o distribuție FABULOASĂ, în frunte cu Adrian Nicolae și Ana Crețu, care n-are rășini de Capitală în cap și care face Teatru, cu T mare. Dar toți ceilalți sunt senzaționali.
În al treilea rând, într-un decor cvasi-inexistent (Adriana Grand), a pus un ecran cu nori, pe care s-a proiectat subtitrarea cântecelor. Cum, care cântece?! Bijuterii franțuzești, de la Brel, Becaud și Piaf, până la Patricia Kaas, mititica. Melodii ce au dovedit încă o dată cât de puțin cunoscută e canțoneta franceză (în primul rând ca text, ca semnificații) și cât de overrated e muzica italiană, de exemplu…
Spectacolul curge cu o viteză amețitoare, pe un text SPUMOS, plin de adevăruri actuale: misoginism, emancipare, adulter, iubire îngrădită, prostie umană, grandomanie și – ei bine! – cocălărie! Totul converge către un super-spectacol, genul meu de teatru: gros, direct, fără subtilități ca pe vremea lui Ceaușescu, fără drame de Moartea Căprioarei, un spectacol la care SE RÂDE fără bariere, și fără vulgaritate de Las Fierbinți. O super-montare, cu resurse tehnice minime (deși apare și o dubiță în spectacol!) dar cu actori care cântă live – cu acompaniament live! – într-o franceză impecabilă și joacă de rup. Cam ăsta e teatrul genial scris acum sute de ani, dar nu Cehov.
