În urmă cu aproape două milenii, viața tomitanului de rând era foarte mult
influenţată de credinţa în zei şi de convingerea că omul este supus unui destin
implacabil, căruia nu i se poate opune. Fie că era la origine grec, roman, asiatic,
get, trac sau de alt neam, locuitorul era convins că drumul său în viaţă i-a fost
stabilit încă dinainte de a se naşte. Om simplu sau persoană publică şi importantă a
cetăţii, el se temea şi îi respecta pe zei, le oferea ofrande, le făcea sacrificii şi se
ruga lor, încercând să îi îmbuneze pentru a-l ajuta să aibă o viaţă cât mai bună şi
mai lungă.
Dincolo de cortegiul de divinități greco-romane, orientale și autohtone,
fiecare cu puterile şi atributele sale, existau în imaginarul religios şi tot felul de
spirite, de fiinţe supranaturale, în care tomitanul credea cu tărie. Astfel, pe
numeroase altare funerare descoperite de arheologi în ultima sută de ani apar
invocaţii sau referiri la demoni, spirite, genii funeste sau mici zeități legate de
soartă.
O inscripție descoperită la Palazu Mare are următorul text: „Am fost unit mai
înainte cu o soţie, dar de lângă ea m-a smuls un geniu funest, care m-a făcut să
merg în Alexandria (Egiptului), pe pământ străin, unde soarta m-a reţinut. Iară
rudele au cinstit pe Kantaros, pe mine, ca pe un erou, alături de strămoşi, după
obicei” (ISM II, 285 (121)). În ce împrejurări a murit Kantaros în Alexandria,
inscripția nu ne spune. Observăm însă că epitaful său face referire la un geniu
funest care l-a smuls din existenţa liniştită de la Tomis și l-a determinat să plece
într-o călătorie care avea să îi aducă moartea. Astăzi spunem că „l-a împins
necuratul” sau „l-a pus dracul” să facă ceva ce îi va aduce neajunsuri, suferinţă
sau chiar moarte.
Lumea greco-romană era puternic influențată de credința în zeiţele
destinului, cele ce guvernează viaţa fiecăruia. Grecii le numeau Moire, iar
romanii, Parce. Aceste Moire erau cele trei fiice ale lui Zeus şi ale zeiţei titanide
Themis. În secolul al VIII-lea î.Hr., Hesiod scria în opera sa Theogonia că firul
vieţii era tors de cea numită Cloto, apoi moira Lachessis îl depăna şi îl lăsa cât de
lung dorea. Firul vieţii era apoi tăiat de cea de-a treia moiră, numită Atropos.
Spiritul defunctului era apoi luat de Thanatos, zeul înaripat al morţii, zeu care, la
rândul său, era văzut de către muritori ca un geniu funest.
O altă inscripţie interesantă, fragmentară din păcate, face de asemenea
referire la Moire. Textul ne spune: „Totul devine cenuşă… Ursitoarele care urzesc
totul au săvârşit mormântul, au maltratat tot ce era foarte scump…”. Ursitoarele,
aici, trebuie văzute sub forma Moirelor antice, şi nu în cea a ursitoarelor moderne,
zâne bune care vin la capătul nou-născuţilor pentru a le face daruri în noua lor
viaţă. Moirele greco-romane sunt bătrâne, zbârcite şi răutăcioase, însă trebuie spus
că ele au servit ca model în crearea Ursitoarelor moderne.
În multe dintre inscripțiile funerare din Tomisul roman precreștin se face
referire la spirite și la influența lor nefastă, acestea fiind adesea acuzate de moartea
prematură și nedreaptă a unor tomitani. Spiritele rele sunt menționate pe altare, dar
foarte rar sunt numite explicit. În credința greco-romană existau numeroase spirite,
fiecare cu atributul său îngrozitor, menit să inspire muritorilor teamă și chiar
groază. Empusa era unul din spiritele considerate adesea vinovate de moartea
tinerilor. Văzută adesea ca o fantomă (spectru) care avea un singur picior, de aramă
(sau papuc de aramă), Empusa putea lua însă forma unei femei tinere și foarte
frumoasă. Sub această înfățișare ademenea bărbați tineri, pe care, într-un final, îi
omora și le sugea sângele. Legendele vampirilor moderni își au, în parte, originea
și în mitul acestei ființe supranaturale, de care anticii erau pur și simplu îngroziți.
Un alt demon de care se temeau grecii și romanii de la Tomis era Lamia.
Acesta era un spirit nocturn, un demon adesea blamat pentru moartea nedreaptă a
copiilor. Potrivit tradiției antice, ea chiar devora copiii. Lamia a fost inițial o
muritoare frumoasă, amantă a marelui Zeus. Soția acestuia, geloasa Hera, a
pedepsit-o ucigându-i copiii și transformând-o într-un monstru ce ucidea pruncii.
Altarele funerare de la Tomis fac adesea referire la soartă și la faptul că
aceasta nu poate fi nicidecum cunoscută sau schimbată de către muritori. O
frumoasă stelă funerară (probabil secolul IV d.Hr.) ce face o astfel de referire este
cea dedicată copilului Lilas, de către tatăl său Bassianus. Textul ne spune
următoarele: “Amintire. Nimic nu depinde de oameni, toate se învârtesc sub
puterea destinului. Căci și eu m-am străduit să îmi cresc un copil și să îl îndrum
spre realizarea speranțelor. Dar voinței mele i-a luat-o înainte hotărârea
destinului, prin acest mormânt. După cum e hotărârea destinului, dragii mei, mi-
am plătit soarta ce era cuvenită înainte de a ajunge la vârsta maturității și a intra
în rândul bărbaților. Fiind eu copil, mic și tânăr, mă numeam Lilas. Căruia i-am
ridicat acest mormânt, așa cum trebuia, eu Bassianus, tatăl, împreună cu soția
mea Ianuaria, cea prea mult înlăcrimată, jelind împreună nașterea fără suferință a
copilului. Salutare, trecătorule, și iarăși sănătate pentru ceilalți” (sursă text – ISM
II, 384 (220)).
O pagină tristă, care ne vorbește despre dramele din Tomis și despre
credințele locuitorilor – povești de viață și de moarte, vechi de peste 18 veacuri…
