Putregaiul în care se afundă tot mai mult țara asta nu vine doar de la cei care o conduc. Desigur, toate marile nenorociri care se întâmplă (și au cam fost multe în ultima vreme) au la bază sisteme distruse, ineficiente, conduse de oameni incompetenți, deseori ajunși în funcții pe orice alte filiere decât pe meritocrație, pregătire sau experiență.
Se spune că “peștele de la cap se împute”, expresie care s-ar traduce prin faptul că ăl’ mai mare care conduce prost forul cel mai înalt, la care sunt subordonate alte instituții, va trage după el în pagubă și ineficacitate pe toți de sub el. Iar asta s-a văzut cu vârf și îndesat în toate ororile petrecute în ultima perioadă.
Și totuși, uneori, “molima” nesimțirii, a indolenței, a lipsei crase de profesionalism și considerație față de cetățeanul plătitor de servicii se împrăștie din cauza “cozii de la pește”, din cauza celui mai mic pion din sistem. A angajatului de la ghișeu, sictirit și acru, a funcționarului care nu vrea să depună un minim de efort pentru a-și face treaba.
Astăzi despre Poșta Română. Această instituție în colaps, veșnic în restructurare, de ani de zile cu aceleași neajunsuri și probleme.
Oficiu poștal, Constanța. Trei ghișee existente, două dintre ele cu anunțul “ghișeu închis”. Bun, deci un singur ghișeu disponibil.
Coadă imensă cu diverși clienți. Unii cu facturi la utilități (că nah, digitalizarea și plata facturilor online sunt” filme străine” pentru românii trecuți de o vârstă), alții cu taloane de pensie (din nou, pensia pe card, cum se practică în mai toate țările civilizate, e prea complicat la noi), unii cu pachete/plicuri de luat sau trimis.
Durează cam 10 minute de om. Că deh, suntem încă în țara hârțoagelor, nu poți să iei/primești nimic, dacă nu completezi zece formulare. 10 minute înmulțit cu 5 persoane în față la coadă, rezultă un timp de așteptare de aproape o oră. Enorm, pentru un om care mai are și alte lucruri de făcut în viață, decât să stea răbdător în picioare și să citească posterele de pe pereți.
Mă agit, vociferez, o arunc în gura mare pe aia grea „de aia nu merg lucrurile în țara asta”.
Într-un final apare din spate o funcționară la un ghișeu. Vine și arată de parcă a fost târâtă de tren. Scrutează în scârbă cetățenii, încercând să o identifice pe cea care “a făcut gură”.
Ajung victorioasă în față și cer o cutie de carton, pentru un colet. „De care?!” mă întreabă, cu singurul neuron plictisit pe care l-a activat. „Nu știu, să încapă chestia asta în ea”.
Cerința mea este de domeniul ingineriei spațiale de la NASA, așa că îmi trântește în față trei cutii de diferite dimensiuni, ca să fac eu proba. Apoi urmează, bomba care îmi dă „Stop joc”: “ Dar să știți că nu am scoci!”. Adică, știți voi, chestia aia care sigilează un pachet.
Carevasăzică, trebuia să vin cu scoci-ul meu de acasă la o companie care se ocupă cu expedierea coletelor. Plec cu coada între picioare. Pachet netrimis, scociul va fi în continuare absent în oficiu. Pentru că, nu vă gândiți, că dacă faci o reclamație, se corectează ceva. Vei primi un răspuns în limbaj de lemn, același pentru orice sesizare, și anume „ne cerem scuze, bla, bla, VOM ÎNCERCA, să remediem această problemă”.
Nu se va remedia nimic. Verificat, de nenumărate ori.
Da’ nu mai bine scrieți voi la intrare: „Nu avem scoci pentru colete, veniți cu pixurile voastre de acasă pentru completat chestii, ziceți mersi că vă băgăm în seamă, ce atâtea pretenții, aici e Poșta Română!?”
Măcar știm cum stăm și rămânem pe propria răspundere.
Revenind la ideea de la început. Sistemele sunt compuse din oameni. Ca să funcționeze, trebuie ca de la cel mai mare la cel mai mic, fiecare să fie competent, apt și potrivit la locul lui.
Când și dacă se va întâmpla asta vreodată, rămâne de văzut. „VOM ÎNCERCA să remediem această problemă” nu este tocmai o garanție promițătoare.
Ziceți mersi că vă băgăm în seamă, ce atâtea pretenții, aici e Poșta Română!?”
