Titlul este corect. Unii spun că l-au CUNOSCUT pe Ion Iliescu. Dar sunt convins că cei mai mulți dintre aceștia se hazardează.
Cum la fel de convins sunt că foarte puțini l-au cunoscut cu adevărat pe Iliescu. Nu pentru că ar fi fost foarte sofisticat, ci foarte impenetrabil. Nu se ascundea – pur și simplu nu se devoala nimănui. Școală veche.
Prima dată când l-am întâlnit… nu l-am întâlnit, la propriu. Era prin 90, când am aflat că e în Prefectura Constanța. Ne-am dus, doar eu și Radu Mazăre, să-l vedem, nu știu dacă să-i și vorbim. La vremea respectivă, săptămânalul Contrast, unde lucram, era profund anti-Iliescu. Pe platoul prefecturii, ne-am luat două coate în ficați, fiecare, de la SPP, de ne-am răcorit. Și ne-am întors gârboviți, în redacție. Undeva, există fotografia incidentului.
A doua oară, a fost celebrul episod cu „Măi, animalule!” Eram deja corespondent la Evenimentul Zilei, cu colegul Remus Haralambie și eram la etaj, chiar în balconul prefecturii. Toată povestea a fost gonflată artificial de răposații Paul Pârvu (protagonistul) și poetul George Stanca, colaborator estival al Telegrafului. În realitate, ceea ce am văzut noi, cu ochii noștri, a fost o luare de guler – și nu o unghie în gât – din partea președintelui, și celebra replică, spusă pe un ton destul de scăzut. Noi am relatat corect cele înâmplate, dar șeful Ion Cristoiu ne-a pus să preluăm povestea exagerată a ziarului constănțean, de unde plecasem. Spre rușinea noastră, am făcut-o…
În fine, întâlnirea de gradul zero s-a petrecut cîțiva ani mai târziu, în biroul meu de la TV Neptun, fost al lui Radu Mazăre. După o emisiune în direct, în care senatorul (pe atunci) Iliescu n-a spus nimic, a stat cu noi, mai bine de două ore. Am fost mai mulți de față. L-am întrebat toți, câte în lună și-n stele, inclusiv – desigur – despre revoluție, guvernarea de după și despre mineriade. Ne-a împachetat, cum marmota din poveste învelea ciocolata. Ce țin minte e că, în ciuda înălțimii scăzute, avea niște mâini mari, frumoase, de pianist, cu care gesticula hipnotic. Și doar cu asta am rămas.
Îi păstrez fostului președinte o amintire estompată și ambivalentă. Cred că, pe lângă multe sforării – proprii, dar mai ales ale camarilei sale – a făcut și lucruri bune pentru România. Și a fost cinstit. Președințiile unor ticăloși ca Băsescu și Iohannis îl pun într-o lumină mai favorabilă. Acum și peste ani, la judecata istoriei.
Una peste alta, poporul ăsta e blestemat să aibă președinți controversați, nemernici, unii (cum spuneam) chiar ticăloși, de-a dreptul. Unul și îngrozitor de nepriceput, în bunele sale intenții (Emil Constantinescu). Dumnezeu să-i odihnească pe rând, la vremea lor, în pace.
