Am sunat-o aseară pe mama, ca de obicei.
„Să-ți dau o veste, zice. Cocoșul. Îl gătii.” M-am gândit că l-a dus la SPA, i-a făcut manichiura, tratamente de întărire a penelor. „Cum îl gătiși?” am întrebat-o. „În oală. Cu verdeață și dres cu ou. Ciorbă adică”. Mă gândeam ce tragedie e în familia mea, vedeam aievea scena dramatică din ultimul vers al poeziei ”Moartea Căprioarei” de Nicolae Labiș, ”Mănânc și plâng. Mănânc!”, așa că am încercat să o consolez pe mama: ”Săracul! Să-i fie zeama ușoară!”.
„Să-i fie”, zice ea, dar să știi că nu prea e. Mâncai o strachină plină de mă ospătai! Mă ștersei cu dosul palmei la gură, mă închinai și scosei un oftat, de se auzi până în fundul curții, la Chisăr. Cred că-mi căzu greu la stomac, că o mâncai și cu niște turtițe calde. Bună rău!” Eram încurcat. Cum, mama, care își corconise atâta cocoșul, să-l transforme acum în ciorbă fără un regret cât de mic? Aveam să aflu însă că eram nedrept, un șir neprevăzut de evenimente o determinase să ia această decizie. Venise pe la ea, să mai stea de taină, Floarea, unica ei soră, mătușa noastră. Pentru cei care nu știu cum stau două bătrâne „de taină” iarna pe la noi, le explic. Se așază fiecare pe unul din cele două paturi paralele din odaie, în capul oaselor, cum se spune. În odaie e cald, iar soba aruncă cercuri de foc prin tuturigile de la plita sobei pe tavan. Primele discuții sunt avântate și țin vreo zece minute, timp în care gazda servește musafirul cu o gogoașă, un pahar de vin, ce are. Apoi discuția își reduce intensitatea, iar în timp ce una dintre ele vorbește, cealaltă picotește, adică moțăie. Apoi rolurile se inversează, cea care a povestit picotește ca un brabete moleșit vara de soare, pe stoborii gardului, iar cealaltă povestește.
Tocmai când mătușă-mea era în postura de brabete, cocoșul s-a gândit că cele două babe nu știu că noaptea a trecut de mult și se apropia alta, așa că a ieșit din locul lui preferat, de sub pat adică, a venit între ele și a dat deșteptarea: Cucuriguuu! Mama îi cunoștea deja repertoriu, s-a mulțumit să-i zică ceva „de dulce” (la noi ciorbele nu prea se acresc), dar mătușă-mea, care abia își terminase sejurul la Spitalul Orășenesc Segarcea, a căzut pe spate, în pat. „Floare, Floare!”, a strigat-o mama, dar Floarea se cam ofilise, așa că mama a dat drumul la ușă pentru puțină reveneală. Prilej pentru cocoș să dea o fugă în ogradă și să se fălească cu isprava lui, cum i-a căzut lui la pat o babă. Fraierul, nu a realizat că abia îl așteptau găinile, neglijate de el atâtea zile, mai ales că venea acum cu aroganțe de-astea de doi lei. Între noi fie vorba, nici pițipoancele alea de găini nu stătuseră necălcate atâta timp, ridicaseră la rangul de gigolo alt cocoș. (Celor care cunosc mai puțin limbajul de pe la noi, mă simt obligat să le explic: călcat nu înseamnă că trece peste ele trenul de cinci când coboară spre Băilești, este ceva ce se notează cu trei de X și la care se pune bulina aia ce interzice vizionarea de către copii sub 12 ani. Nu vă pot explica de ce ăia de 13 au voie și ăia de 12 nu, pentru că nici nu îmi aduc aminte dacă am avut vreodată 12 sau 13 ani.)
Supărate, găinile curții, coalizate cu niște cocoșei, geloși nevoie mare, au pornit un miting spontan de protest împotriva cocoșului dat dispărut, miting ce nu a fost deloc pașnic și s-a lăsat cu ceva pene rupte și capete sparte. Abia a doua zi l-a găsit mama pe pintenat: se dădea rănit, ascuns prin pătul. I s-a făcut din nou milă de el, dar nu l-a mai băgat în odaia ei, l-a izolat într-un coteț în care mai locuia, tot flotant, un rățoi, și el vinovat de ceva fărădelegi păsărești. De unde să știe ea mama că în felul acesta transformă cotețul în ring de box? În colțul roșu, cocoșul, în colțul albastru, rățoiul. Nu tu arbitru în ring, nu tu antrenori, fără pauză între reprize, cu ceva lovituri nepermise, sub centură, a ieșit învingător la puncte rățoiul, care se pare că a stat mai bine la capitolul „directă de cioc la mărgele”. Ce și-o fi zis, adică tu porți mărgele și te dai amantul fatal?
Așa că, în conformitate cu dictonul latin „vae victis”, vai de victime, tradus oltenește „vai de ciorba victimelor”, mama a început MasterChef-ul înaintea celor de la TV. Nu vă ascund că mi-a lăsat gura ciorbă când am auzit cum l-a gătit, dar mama m-a liniștit: a pus ea ochii pe alt pintenat care calcă țanțoș, ca nea Florică al lu’ Oprea când trecea șoșeaua Deleniului să „șeadă pe bangă” cu Mitrache al lu’ Zbârlu. Până vin eu acolo acoperă și butoiul ăla de tablă, să îl dezvelesc cu mâna mea, ca pe o adevărată statuie a vânătorii de cocoși. Ce ziceți, care vă băgați? La ciorbă, frate, nu la butoi.
PS 1: în poză aveți pe cele două protagoniste – cea din dreapta privitorului este mama – fotografiate de noi în colț, pe Ariilor, la fântâna de la Glință;
PS 2: eroul principal, cocoșul, nu a luat parte la ședința foto. Acum sunt obligat să pun și un
PS 3: între timp, atât mama cât și sora ei și-au mutat domiciliul definitiv una lângă alta, acolo unde nu-i nici întristare, nici suspin. Să le fie amintirea veșnică.
