Mă uimește, sincer, în fiecare zi, natura umană. Și parcă, odată cu rețelele sociale, agresivitatea noastră colectivă a devenit și mai vizibilă.
În ultimele zile am văzut oameni împărțiți în două tabere: unii îl înjură pe șoferul de TIR care ar fi intrat în hipoglicemie, alții îi înjură pe polițiștii locali care l-au agresat. Fiecare tabără convinsă că deține adevărul absolut. Dar, dacă suntem sinceri, noi, românii, ne împărțim în tabere de foarte mult timp.
La ultimele alegeri prezidențiale, jumătate din țară era convinsă că cealaltă jumătate este „proastă grămadă”. Nu doar că greșește. Nu doar că vede altfel lucrurile. Nu. Era anulată complet ca valoare umană și intelectuală.
Anul trecut am avut tabăra „pro-magistrați” și tabăra „anti-magistrați”, în discuțiile despre pensii și salarizare. După 1990 am avut conflictul uriaș dintre foștii proprietari și chiriașii deveniți proprietari. Țara întreagă era ruptă în două. Unii țineau cu cei deposedați, alții cu cei care cumpăraseră locuințele ca și cum acele case ar fi fost construite de statul comunist, nu de proprietarii cărora li se luaseră bunurile. Și mă întreb uneori: dacă mâine ar veni o nouă naționalizare și fiecare dintre noi ar deveni chiriaș în propria casă, după ce am terminat 20 de ani de credite bancare cinstite, cum am privi atunci lucrurile?
Dar natura umană mă surprinde și în lucrurile aparent mici. Trec aproape zilnic pe lângă o șaormerie deschisă recent în Constanța și văd cozi enorme. Cozi reale. Oameni care stau o oră, două, la rând. Și nu mă pot abține să nu mă gândesc la perioada comunistă, când oamenii se așezau la coadă fără să știe exact ce se vinde, doar pentru că „sigur se dă ceva bun, dacă este atâta lume”. Și mă întreb ce anume din noi funcționează așa? De ce avem uneori nevoie ca mulțimea să valideze ceva pentru ca acel lucru să devină important?
La episodul drona nici nu mai vreau să mă gândesc. Că e drona, ca nu e drona, că rușii, că ucrainienii, că suntem proști și nu știm ce face SCOMAR … lista e lungă. Puțini au fost cei care în tăcere si-au reevaluat prioritățile în viață. Asta facem constant: ne radicalizăm. Ne arogăm aere de superioritate și începem să aruncăm cu pietre.
Pe Facebook, mai ales, oamenii au ajuns să vorbească unii cu alții într-un mod care, față în față, ar fi imposibil. Poate și pentru că sunt multe conturi false. Poate pentru că internetul dă iluzia impunității. Poate pentru că fiecare simte nevoia să aparțină unei tabere. Dar adevărul este că nimeni nu are monopol pe adevăr și nici pe moralitate.
Oameni buni, mai coborâți cu picioarele pe pământ. Trăiți-vă propria viață. Respirați puțin înainte să urâți. Mai ușor cu pianul pe scări, cum spunea atât de frumos titlul unei cărți.
Pentru că, uneori, ceea ce sperie cel mai tare nu este greșeala unui om. Ci ura colectivă care se naște în jurul ei.
Avocat Mirela DOICESCU
