E greu să te joci cu subtila perversitate și dualitatea apartenenței la cineva sau ceva. Are un gust dulce-amărui care îți poate manipula rațiunea, oricât de puternic te-ai crede, dar și inima, oricât de mult ai spune despre tine că ești statornic unor sentimente. Îți contorsionează sufletul și te duce în cele mai întunecate catacombe ale ființei tale de a căror existență nici măcar nu erai conștient.
Cred că fiecare dintre noi a fost încercat sau este încercat în moduri diferite de perfiditatea apartenenței, iar dualitatea ei răscolește în tine și trezește stări pe care nu ai bănuit că le vei simți vreodată. Cu disperare realizezi că ele conviețuiau cu tine, pulsau slab în tine, așteptau în stare latentă momentul tău de slăbiciune pentru ca să își scoată ghearele, să sfâșie sistemul de valori pe care erai convins că nimeni și nimic nu ți-l poate răsturna.
Unde apare falsitatea meschină a apartenenței raportată la cineva? În cazul în care împarți viața de zi cu zi alături de o persoană, fie că este prieten, concubin, soț etc…, apar frânturi de clipe în care îți dorești să fii singur. Un regret perfid își arată colții prin gânduri de genul „dacă aș fi fost singur, aș fi vrut să…aș fi putut să…” sau pur și simplu „cred că îmi era mai bine singur, decât să…”. Începi să te vezi cu ochii minții cum ai fi răsturnat munții dacă ai fi fost singur, dacă ai fi fost liber. Desigur, aproape niciunul din scenariile pe care ți le creionezi în furia momentului nu le-ai fi realizat, dar cumva îți ambalează starea de anxietatea și îți mărește nejustificat dorința de libertate, ceea ce îți dă o falsă stare de bine vrând să scapi din capcana în care singur te-ai băgat, dar nu poți. Nu poți sau nu vrei? Asta este o altă dilemă ce ar trebui musai rezolvată.
Sentimentul de apartenență poate juca un renghi periculos
De ce nu poți? Oare, în pofida a tot ceea ce simți, ți-e frică să nu-l rănești pe cel de lângă tine? De ce nu vrei? Pentru că este confortabil și rămâi pentru că ai totuși un sentiment fals de apartenență sau pentru că totuși îl iubești? Sentimentul de apartenență poate juca un renghi la fel de periculos și celor care sunt singuri. Obosiți de singurătate și dornici de a iubi și de a fi iubiți, se leagă de primul/prima venit/ă crezând că persoana pe care au pus ochii este și va fi marea lor dragoste. Acestea sunt victime sigure ale propriilor persoane, dat fiind faptul că fac o mare confuzie între iubire și atașament și vor ajunge să fie sclavi ai celui din urmă.
Apartenența la ceva. Dau exemplu o casă. Dorința firească a fiecăruia este să aibă un acoperiș deasupra capului, o casă în care și de care să aparțină. Dar chiar și atunci când o ai, simți nevoia de evadare. Când nu o ai, te minți frumos spunând că aparții tuturor locurilor prin care pașii vieții te poartă. Poate chiar aparții tuturor acelor locuri, dar, în același timp, poate nu aparții nimănui, poate nici chiar ție. Deci atunci când nutrești sentimentul de apartenență, mintea trebuie să fie ascuțită și inima ușoară.
În cele ce urmează, îndrăznesc un fel de concluzie: Omule, dacă te simți prins în capcană lângă cineva sau sentimentul de apartenență de ceva te subjugă, înseamnă că nu ești liber și viața ta este un calvar. Nu uita că libertatea este o însușire a ta personală care, nu numai că nu trebuie anulată de sentimentul de apartenență la cineva sau ceva, ci, prin însăși apartenență, libertatea trebuie desăvârșită pentru că așa poate fi împlinită iubirea. Și apoi, sentimentul că liber fiind, ai la cine și la ce să te întorci nu poate fi comparat cu nimic, chiar dacă este vorba să te întorci la partener, la casa ta dar mai ales la tine.
