- Cum vă simțiți la SEAS, la Constanța?
Matei Chioariu: În orice teatru, și pe unde am jucat la București, Arad, cred că orice actor are asta… e ca o familie, vorbim aceeași limbă. Am mers acum vreo zece ani la Viena, în preajma sărbătorilor, și m-am dus să văd „Regele Lion” la Burgtheater și a început spectacolul. Și l-am văzut intrând pe actor și mi-am zis: „Nu se poate, tipul ăsta care a intrat pe scenă pare a fi frate cu Victor Rebengiuc, cu toți marii noștri actori. Implică doar altă structură, altă cultură.” Cred că un actor pasionat se simte acasă în orice teatru și cu familia lângă el. Pentru că există un limbaj comun cu care se comunică și te simți ca acasă.
- Care a fost rolul care v-a solicitat cel mai mult și, în al doilea rând, v-a marcat cel mai tare? La fel ca Richard al III-lea…
Matei Chioaru: Toate rolurile te solicită și eu le tratez extrem de serios. Un rol secundar e la fel de important ca și unul principal. O intrare în scenă pe care o ai de făcut, de la stânga la dreapta, o poți repeta mai mult decât repetă rolul principal. Spectacolele de întindere, cele de 3-4 ore, te pot stoarce puțin. Ideea e că în timpul actului, în timpul spectacolului, un actor, dacă este cu totul acolo în relații, în situații, la ceea ce are de lucrat cu partenerul, nu simte absolut nimic. După ce s-a terminat ești o legumă. Ești efectiv mort. E un consum enorm. Teatrul e foarte multă atenție și temperatură. Și dacă pe mine nu mă costă ca și actor, adică să vreau să intru, să spun ceva, bineînțeles că nici pe spectator nu-l va interesa. Dacă nu ai combustia asta internă poate fi un pic greșit ceea ce faci, dar dacă o ai, asta te consumă foarte tare. De aceea, un actor trebuie să fie extrem de disciplinat și echilibrat. Trebuie să aibă un stil de viață extrem de sănătos pentru că gradul la care el lucrează e puțin forțat. El se forțează, încearcă să se auto-excite când știe că trebuie să intre într-o chestie și să fie viu. Actorul își ia energie din partener și se creează o relație.
- Rolul din Richard al III-lea s-a născut greu?
Matei Chioariu: Sunt spectacole care ies într-un timp de repetiții de o lună și jumătate, altele ies în două luni, se poate întâmpla să iasă și în trei luni. Sau într-o lună. Depinde de cât de bine merge și cât de lung e procesul. Gândiți-vă că fiecare spectacol pe care noi îl facem e, de fapt, o serie de întâlniri. Vine regizorul, ne cunoaștem și haide să facem un spectacol. Sigur că eu îl fac, sunt angajat al teatrului și scrie pe fișa mea, ca obligație de serviciu. Trebuie să scot un număr de spectacole, dar mai mult de atât, această meserie e vocație, ea nu este fabrică de spectacole. Și atunci, dacă nu ne întâlnim, real, să purtăm un dialog comun, în opinii, atunci ne trebuie mai mult timp să ne cunoaștem cât mai bine. Să văd, să înțeleg cum îți merge ție mai bine, pentru că un actor nu este un simplu executant. „Du-te acolo, fă stânga. Fă dreapta.”. El nu e o păpușă, nu e o marionetă. Și atunci noi trebuie să ne întâlnim într-un univers comun și să vorbim aceeași limbă ca să putem scoate un act artistic valabil. Deci răspunsul e ceva mai… complex.
- Vă e greu să ieșiți din rolul lui Richard?
Matei Chioaru: Nu, niciodată. Te scuturi, spunem noi, și gata. Făceam exerciții în facultate. Aveau colegele mele de la Facultatea din București, unde am terminat, un exercițiu. Jucau „Reginele” de Shakespeare și una dintre regine are un blestem. Și fata se încărca și se încărca, iar profesoara noastră zicea: „Jamparale!” și începeau toate și dansau. De ce? Ca să te scoată în secunda doi. Ea blestema acolo și când zicea „Jamparale!” ea trebuia să iasă din personaj. Să nu rămâi cumva fixat într-o chestiune pentru că poate deveni foarte bolnăvicios și nesănătos pentru tine ca actor. Și atunci nu, să duc acasă cu mine… nu duc nimic. Am dat costumul jos, mi-am dat cu apă pe față și ne mai distrăm și mâine dacă mai am spectacol dau, ne mai distrăm când ne mai întâlnim. Gândiți-vă, cum ar fi să mă gândesc la cum mi-am ucis toate rudele, că așa e spectacolul Richard al III-lea, și eu să încep să lucrez cu el în sensul acesta și eu nu mă scutur de starea asta. Poate deveni o boală psihică. Nu, asta nu există. De asta trebuie luat ca un joc. Fiindcă e un joc de oameni mari, actoria. Dar un joc trebuie să fie, nu trebuie luat nimic în serios.
