L-am cunoscut pe dl. profesor dr. Unc într-un club elitist, select, dar cu foarte multe ranchiuni și orgolii.
La vremea respectivă, lucram la o „anumită” televiziune. Ce vreți, nu toată lumea are aceleași vederi, inclusiv politice… Simțeam o oarecare ostilitate în aer. Dar am observat că dintr-un colț îmi zâmbrea cineva sincer, cu căldură:
– Sunt doctorul Unc. V-am citit una din cărți (de proză umoristică, n.n.) Și eu scriu, dar mai mult poezie…
Sincer, nu știam atunci cine este. Am aflat apoi, întrebând, că e „un chirurg notoriu”. Și un om de excepție – aveam să constat în anii următori.
După ceva vreme, am părăsit și eu, și domnia sa, acel club pretențios, de oameni de afaceri, profesori, membri ai administrației publice, chiar și preoți, dar… cam atât de spus. Nu ne-am mai văzut o vreme, am vorbit la telefon sporadic.
Apoi, un coleg, un șofer din televiziune, a avut o problemă serioasă de sănătate, trebuia operat. A mers la o clinică privată, unde era dom’ profesor. Mi-a spus cine avea să-l opereze – dr. Unc – voia să-i ducă „o sticlă de ceva”. I-am spus că nu se cade, dar să-l salute pe domnul doctor din partea mea și să-i spună că lucrăm împreună.
L-a operat. Nu numai că nu i-a primit acea sticlă, dar l-a operat gratis – a trecut în contul său toate costurile. Omul meu avea un salariu de mizerie (da, acolo la noi erau salarii de mizerie).
Și l-am invitat pe dl. dr. Unc la emisiunile mele de televiziune, în câteva rânduri. Am avut ca interlocutor nu numai un medic, dar și un om erudit, literat, de spirit. O bucurie.
În fine, cu mai puțin de un an înainte de plecarea sa, m-a invitat undeva în centru, la o cafea sau un ceai… M-a așteptat, alături de dr. Mohammed Zaher și mi-a oferit… o narghilea. Nouă, sigilată, nescoasă din cutie. O am și acum. I-a întors gestul, firește… Am vorbit atunci, mai mult ca niciodată. Candida pentru o binemeritată funcție de rector al Universității Ovidius, unde era profesor. N-a fost să fie…
A fost ultima oară când ne-am văzut față în față.
De altfel, mare parte a vieților noastre obișnuite se desfășoară după tiparul ăsta: ne întâlnim prea des cu oameni dezagreabili și prea rar cu oameni pe care îi îndrăgim. n-avem timp, sunt departe, avem treburi mai importante de făcut, familii, slujbă… Ne găsim ușot tot felul de scuze. Până când nu mai sunt. Sau nu mai suntem… Ne imaginăm cum ar fi fost, dacă ne-am fi văzut mai des… Ce ne-am fi spus. Cum ar fi decurs întâlnirile, agapele, petrecerile noastre, cum ne-am fi simțit bine împreună.
Dar o să ne mai întâlnim cândva, pe undeva, cu siguranță…
P.S. Pe 15 martie, prof. dr. Unc ar fi âmplinit 65 de ani.
