Înainte de 1989 Constanța nu era centru universitar.
De fapt, în Constanța exista o instituție de învățământ superior, Institutul de Marină Mircea cel Bătrân, dar acolo accesul era filtrat de prea multe și când ajungeai student, nu prea erai student, de-aici și percepția, oarecum inexactă, că orașul nu era centru universitar.
Printre altele, situația asta avea impact direct asupra morfologiei eșantionului de bipede care realizau tranzitul feroviar Constanța – București și retur. În sensul calității, mă refer. În perioada anilor ’80, nevoia de mobilitate era declanșată de această percepție inexactă mai sus menționată și își înregistra punctele de maxim la final de săptămână unde, în timpul anului școlar/academic, se puteau distinge, în mod clar, câteva fluxuri de pasageri în sensuri contrare.
Cum ar fi, sâmbăta, când gara Constanța arăta ca-n imaginea de la jos, spre București se puneau în mișcare grupuri consistente de liceeni în ani terminali, la pregătire pentru medicină, drept, IEFS, IATC… concurență mare, examene grele, profesorimea din Constanța părea depășită de nivelul admiterii, altundeva în afară de Politehnică. Tot spre București se grăbeau și fluxurile, mai consistente, de uniforme bleumarin, fâșuri sau mantale, cu șepci cu coafă sau fără, în învoiri de 24 sau 36 de ore… Tot sâmbăta, dar spre Constanța, veneau spre casă miile de studenți constănțeni, de la București, încărcați de papornițe cu lucruri de spălat pentru mame sau bunici, relaxați, bine dispuși, de multe ori în grupuri pe licee, discutând animat despre orice, mai puțin despre școală…
Duminica, fluxurile de sâmbătă se scurgeau în sens invers, elevii de la pregătire cu capul plin de gânduri, după ședințe de 6-8 ore de teste duminicale. Studenții spre București, cu aceleași papornițe, dar mai pline de așternuturi și rufe spălate și carne în untură și conserve și poale-n brâu sau de pachete pentru alți colegi care nu au făcut deplasarea spre casă și mai tot în aceleași grupuri, rememorând ce-au de făcut odată ajunși în Gara de Nord…
Băieții în uniformă, studenții, de fapt, elevii de la școala de marină și bune maniere, erau ultimii care închideau bucla pasagerilor dintre București și Constanța, cu primul tren din noaptea neajunsă încă dimineața de luni. Și tot ăsta poporul în uniformă se poziționa, mai tot timpul, în al doilea vagon de lângă locomotivă și, tot mai tot timpul, fără bilet… Banii se dădeau din mână-n mână nașului care trecea, de regulă, destul de timid pe culoar, printre băieți cât dulapul, unii rupți de somn, alții rupți de matoi, dar prea puțini zâmbind, că n-aveau de ce, la drumul de întoarcere spre viața universitară dintre garduri…
Plecasem de la Constanța neuniversitară de acum 33 de ani, dar, de fapt, în răstimpul ăsta s-au schimbat mult mai multe care au torpilat nevoia de mobilitate a unei resurse umane dăruite cu timpul de a deveni. Elevii nu se mai pregătesc la București pentru examene de admitere la facultate. Nu se mai dau examene de admitere la facultate – de ce s-ar pregăti, nu? Studenți constănțeni la București sunt mult mai puțini decât înainte, Constanța devenind centru universitar între timp… Iar vremea uniformelor bleumarin la marină s-a dus, nu mai avem uniforme bleumarin, ci negre. Asta la marina militară. România nu mai are marina comercială, are doar ofițeri de marină comercială în pregătire, care nu poartă uniformă, această piedică în calea manifestării creativității individului, ce să zic.
Nu știu de ce, dar tare am simțit un dor de mișcarea aia browniană de final de săptămână de oameni tineri deștepți, deștepți, și de marinari în devenire, la fel de tineri… că, vorba lui Mirel Palada, #marinariinueoameni, doar se știe.
