Este atât de trist că tot ce ne mai însuflețește izvorăște dintr-un loc întunecat în care este multă ură, frustrare și dezbinare.
Nu am văzut niciodată atâtea mizerii, injurii, acuzații, insulte, ponegrire, etc.
Dacă privești cu oareșce detașare este cât se poate de limpede că toată ura asta nu este constructivă, nu este benefică și, mai ales, nu schimbă cu nimic desfășurarea lucrurilor.
Dacă mă faci suveranist idiot, asta mă va înverșuna mai tare în credința mea. Dacă mă numești soroșist lgbt-ist, mă va ambiționa să-mi apăr cauza cu mai multă fervoare. Dacă încerci să îți impui agresiv punctul de vedere asta mă va face mai competitiv, în a demonstra contrariul. Dacă mă jignești si mă umilești o voi face de două ori mai agresiv și impunător. Dacă îmi reduci la nimic toate așteptările și dorințele pe care le am pentru viitor, le voi sfărma fără milă pe ale tale. O competiție a deșertăciunii. Nimeni nu câștigă nimic dar, of, cât de mult avem de pierdut.
Pentru că după ce se va termina tot acest război între cine are dreptate, cine are ultimul cuvânt, cine crede ca știe mai mult și mai bine, rămânem noi cu noi. Goliți de toată otrava pe care am aruncat-o unii către alții, ne vom mai putea privi în ochi?
Românii sunt buni, uniți și iubitori de neam, nu?
Poate doar în discursurile elogioase de Ziua Națională când ne îmbrăcăm în ie, jucăm Hora Unirii și vibrăm la intonarea imnului. O zi pe an. Nu și în toate celelalte 364.
Păcat, avem un trecut și o istorie zbuciumată care ne-ar fi putut învăța mai bine de atât importanța solidarității, a toleranței, a fraternității. N-a fost să fie și nici nu cred că va fi vreodată.
