1.4 C
Constanța
vineri, 14 februarie 2025

Hedwig și goana noastră disperată după iubire. Indiferent de care

spot_img

Trebuie citit

Miercuri seara am fost martorul unui miracol artistic, la Constanța.

El nu s-a produs aseară, ci se tot întâmplă, de la premiera mondială a spectacolului de care voi vorbi (fără să am din păcate vorbele necesare) și de la premiera sa din România.

Că se întâmplă mai rar pe la noi, este din cauza nefericitei poziții geografice, a lipsei de resurse (uneori) și a obsesiei tâmpite a unor directori de teatru, în anul de grație 2023, pentru „nemuritorul” Cehov și alte chestii vetuste. Deci, nicidecum din cauza absenței unor actori talentați sau a textelor formidabile, care circulă prin lumea largă. Noi, moderne. Pentru că avem actori – și regizori – formidabili, în ciuda dispariției unei generații întregi de monștri sacri.

Ceea ce am văzut la SEAS 2023 a fost spectacolul proaspetei și hiper-deschisei trupe a tânărului teatru „Stela Popescu” din București (director Cristian Șofron, fost director și al Teatrului constănțean) „Hedwig and the Angry Inch” de John Cameron Mitchell (cel care a regizat și jucat în filmul cu același nume, din 2001), muzica și versurile Stephen Trask. Recunosc că, în ciuda succesului răsunător off-Broadway, nu auzisem de titlul ăsta. Am mai văzut „Cats” și „A Beautiful Noise – Neil Diamond” pe Broadway și „Phantom of the Opera” în West End, la Londra și credeam că asta e maxim…

Dar spectacolul regizat de Răzvan Mazilu e un triumf, aș zice european, nu numai românesc. În primul rând datorită textului și versurilor – impecabile, nicio frază gratuită sau deplasată – apoi jocului actoricesc, fabulos de-a dreptul (nu, nu există epitete potrivite). Chiar și pentru muzica live (!) fără hit, dar care are un mesaj atât de clar, că-ți vine să vomiți la gândul „versurilor” altor trupe, chiar consacrate. Întâmplarea a fost ca la Constanța să fie prezent primul actor pe rolul principal, Lucian Ionescu (scuzați coincidența de nume…), ceea ce m-a făcut să mă întreb, în mintea mea (pentru că două ore după show am fost incapabil să vorbesc) cum e spectacolul cu vedeta sa premiată, Tudor Cucu-Dumitrescu! Răspunsul îi voi primi la o proximă vizionare, la București… Și să nu uit să consemnez și numele Anei-Maria Ivan, o performanță discretă, dar consistentă.

Ce-ar mai fi de spus, cuiva care n-a văzut, ce-am văzut noi? Că spectacolul nu e despre un travestit și lumea lui, nu e despre duritățile și decepțiile acestui mediu dur (dur și datorită nouă, a celor straight), nici despre iluzia show bussinesului sau a succesului efemer, ci despre lupta noastră, a tuturor, pentru un pic de iubire și dragoste (chiar și carnală). Înduioșător e un cuvânt care ar putea fi taxat drept peiorativ. Dar e atâta sensibilitate și emoție în manifestul ăsta, că simți că te înalți și uneori îți vine să plângi, inclusiv de bucurie artistică.

Poate și cei mai homofobi dintre noi ar trebui să vadă spectacolul ăsta…

Articole similare

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

Ultimele stiri