Șeful (sau șefa), mare mahăr, care nu a avut niciodată nevoi și lipsuri, care nu are nicio problemă financiară și nu a trăit niciodată fiorul datei scadente la facturi sau sacrificiile și eforturile vieții de zi cu zi, se va uita ca „broasca la polizor” la angajatul care ii spune că mai are zece lei până la salariu. Nu e întotdeauna cu aroganță și superioritate. Uneori e chiar cu necunoștință de cauză.
Asta pentru că nu a coborât niciodată de pe craca de sus ca să vadă cum se trăiește jos, pentru că efectiv nu poate înțelege viața decât din propria perspectivă, pentru că nu a fost pus vreodată într-o situație mai jos de standardele de viață pe care le are. Vedeți voi, situația asta micro, individuală are un corespondent și în politica externă și relațiile internaționale intre statele lumii.
Trump și SUA, mereu o forță, mereu o putere, mereu deasupra tuturor nu au cum sa înțeleagă cum e să fii slab, neputincios și oricând o țintă pentru ăia mari. Dacă utopic vorbind, Canada ar fi fost superioară economic și militar și s-ar umfla rânza în ei ca vor sa anexeze Alaska (că tot e lipită de ei, și nu de SUA) oare tot așa de relaxat ar sta tolănit pe fotoliu la negocieri? Oare tot așa cu bunăvoința, înțelegere și compromisuri ar trebui sa accepte ce hotarasc alții pentru el și poporul lui?
Aș zice că nu.
Președintele SUA nu a fost și nu va fi niciodată în poziția celui mic, chinuit, umilit. Nu are cum sa înțeleagă frustrarea și neputința pentru că nu le-a trăit. Ori ca o negociere sa funcționeze presupune înțelegerea nevoilor celuilalt de pe o poziție de egalitate.
Altfel e doar un alt șef care dictează cum să-ți faci treaba nu pentru ca „prăvălia” ( lumea) sa funcționeze ci ca să-și exercite și să-și valideze superioritatea.
