Nu sunt un împătimit al tenisului dar mă uit, vorba unui hâtru, „decât” când joacă România. Respectiv ale noastre.
Cum e Roland Garros și doar ce m-am nimerit acum o lună chiar pe la arenele respective, right lângă PSG Parc de Prince, mai arunc ochiul pe Eurosport… Am văzut-o pe Simona… Chinuit rău, săraca, în turul I. Apoi pe micuța noastră chinezoaică, Ema Răducanu, care nu-și revine după șocul de-a fi câștigat US Open. Și acum, cu o cvasinecunoscută (cel puțin pentru mine): 1-1 la seturi iar în setul decisiv, chiar la început, după un ghem epuizant, de vreun sfert de oră, pe care a avut cinci șanse să-l câștige, dar l-a pierdut, s-a prăbușit, pur și simplu. 1-6. Trist.
Imediat după, Sorana Cîrstea. De data asta, cu una pe care o știu până și eu – Sloan Stevens. La fel! 1-1 la seturi, ghem lung în setul III, pierdut, după care… prăbușirea. 0-6. Game over.
Asta mi-a amintit de mentalitatea de looser a alor noștri, eternă. Cum iau gol, se alege praful. Se pierd, nu se mai adună, predau armele și echipamentul din momentul ăla. La facultățile de psihologie, se vorbește pe șoptite despre asta. Nordicii strâng din dinți, de exemplu, și chiar dacă mai încasează, până la sfârșit tot nu se lasă. De nemți, ce să mai zic? Pleacă autocarul cu ei și nu ești sigur că i-ai bătut.
Ce se-ntâmplă? vorba lui Nea Nicu Văcăroiu, dacî-l mai știți. Ăla cu față de consumator… Uite, aici ar putea fi o (falsă) explicație. Noi, decât să jucăm, mai bine bem un șpriț și ne „simtem„ bine… De Văcăroiu nu s-a știut niciodată dacă chiar bea, dar fotbaliștii – câți bețivi de performanță n-a dat echipa națională?!
Să nu înțelegem însă că totul ni se trage de la băutură. Sunt sigur mai multe… Cert e însă un lucru: dacă luăm o palmă, o luăm d-andăratelea și (ne) plângem. Care dintre ultimii noștri președinți ar fi stat să lupte, ca Zelinsky, și n-ar fi acceptat azilul, oferit – să zicem… – de Germania.
Numiți unul singur, și-l punem vârf atacant, la națională.
