Scurtmetrajul românesc Prin oraş circulă scurte poveşti de dragoste, regizat de Carina-Gabriela Daşoveanu a obținut premiul al treilea în secţiunea Cinéfondation, dedicată şcolilor de film din întreaga lume, a Festivalului de la Cannes. În 2020, scurtmetrajul românesc Contraindicaţii, de Lucia Chicoş, a fost premiat tot în secţiunea Cinéfondation.
Știre de acum două săptămâni. Poate câțiva dintre voi chiar ați fi curioși să le vedeți din fotoliu, de-acasă. Eu am avut ocazia să văd câteva, românești și străine, absolut geniale. Le-am văzut în festivaluri de film, unde întâmplător eram în juriu. N-aveți unde și cum să le vedeți. Nu se difuzează nicăieri, niciodată.
Și mi-am amintit cum, în urmă cu mulți ani, în calitate de director de programe al unei defuncte și regretate televiziuni, am încercat să cumpăr, legal și cinstit, niște scurt metraje. Pe care să le difuzez ca fillere, între programe. N-am avut de unde. Iar când cu greu am găsit, aveau niște prețuri exorbitante. Ca să nu le cumpere nimeni?
Și-atunci, care-i șmecheria? De ce Uniunea Europeană și uneori și statul român bagă sume mari de bani în asemenea proiecte artistice? De amorul artei? Frumos, dar parțial inutil. Un produs, cu atât mai mult artistic, dacă nu ajunge la publicul său, nu se validează valoric. Puii de găină tăiați, dacă nu se vând, se congelează cu anii, intră în „rezerva strategică”. Dar filmele? Dar vernisajele ratate, la care nu merge nimeni? Dar montările de teatru, care fac săli goale? Și așa mai departe.
Am niște teorii în cap, pe care le știu sau măcar le bănuiesc și alții. Nu vreau să le fac publice – cel puțin nu aici. Dacă ne întâlnim întâmplător, la colțul străzii, ne oprim la o sămânță de floare sau bostan, și vă spun. Dar ceva e profund putred. E vorba de bani, din taxe. Din fonduri europene. Din finanțări și sponsorizări „dezinteresate”. Nu vă spun. De ce să le stric oamenilor „chifteaua” și morișca?! La urma urmelor, să mănânce și gura lor.
Ținem legătura.