Am fost aseară la meciul FCSB-Aberdeen, nu pentru ca sunt vreo fană înrăită a roș-albaștrilor, ci pentru că a jucat România. Rareori ai ocazia sa vezi mii de români însuflețiți de aceeași cauză, cântând și bucurându-se la unison într-o formă de patriotism curat, netoxic, nepolitizat.
Pe stadion nu mai există georgiști, nicușoriști, elitiști sau oameni simpli, susținători sau opozanți ai Guvernului, divizați și încrâncenați unii împotriva altora. Sunt doar români care oftează la fiecare lovitură nereușită, care se manifestă la fiecare decizie nedreaptă a arbitrului, care explodează de bucurie la fiecare gol. Este unitate și bună înțelegere, două concepte tot mai străine în societatea asta scindată în care trăim.
Iar pentru cei care nu vor sa meargă la un meci de fotbal pentru ca pe stadion se întâmplă tot felul de orori, sa stea liniștiți. Incidente sunt numai în peluza unde stau fanii ăia mai agitați, dar sunt izolate și înăbușite rapid. În tribune sunt familii, pensionari, copii, oameni veniți pentru fotbal.
Nu am văzut niciodată (și nu e prima dată când merg) scandal, zarvă, comportamente antisociale. Nu aruncă nimeni cu obiecte spre teren, nu se lasă covor de coji de semințe, nu se îmbată nimeni ca porcul (nu se vinde alcool). Dacă vreunul sare calul și scapă cate o injuratură sunt alți zece care ii atrag atenția ca sunt copii în jur. Nu s-a pierdut chiar orice speranță cu acest popor. Nu încă.
Să-mi fie cu iertare, dar am văzut uneori mai multă mitocănie la un teatru sau concert de muzică clasică, deci la un public mai „ales”, care ronțăie chipsuri și lasă ambalajul sub scaun, sau care vorbește la telefon în timpul spectacolului.
Mi-a plăcut și o sa mai merg. Nu doar pentru că sunt mamă de băiat microbist și vine cu fișa postului să îl însoțesc, dar și pentru ca sunt 90 minute de coeziune, solidaritate, emoții comune. Și să dea naiba, dacă nu avem nevoie din când în când de așa ceva.
