Moartea lui Artanu marchează oficial si moartea spiritului acela naiv, plin de speranță si zglobiu al trecerii din ceaușism la capitalism, declanșat de perestroika și glasnostul lui Gorbaciov. Marchează sfârșitul erei de rezistență civică antisistem tip punk rock de sfârșit de ani ’80 -inceput de ani ’90.
Mi-a amintit de replica din filmul Ticăloșii (2007) dată de Gheorghe Dinică (in rol de „securist reciclat”) lui Ștefan Iordache (revoluționarul Didi Sfiosu) în timp ce-i toarnă un whisky in pahar după ce Sfiosu l-a tăvălit pe Mircea Diaconu, care juca rolul de consilier al premierului corupt Horațiu Mălăele:
„Sfiosule, dă-te jos de pe baricade. Piața s-a curățat. Crește iarba…”.
Iarba între timp s-a uscat și, odată cu ea, tot ce însemna fiorul artistic, muzica antisistem. Vorbeam si cu niste prieteni că astăzi nu mai există vreun curent, vreun artist, nimic popular in sens pozitiv, antisistemic. Înainte mai aveam o supapă in care să ne golim furia, fiindcă mai aveam muzică ca sprijin. Astăzi, nimic.
De vreo 20 de ani, cam de la „revoluția portocalie” și aderarea la UE, nu mai există curent cultural, muzical antisistem.
Rock-ul si hip-hopul, curentele muzicale consacrate drept antisistem in Occident, n-au mai produs o trupă sau măcar un artist cu vreun mesaj relevant social, fie din suficiență și din culcat pe laurii de odinioară, fie din comoditate de a cânta despre prostii adolescentine si rahaturi.
Toți au capotat sub bocancul sistemului: fie trăiesc din șușe nostalgice pe la câte vreo speluncă unde vine lumea strict să se imbete, fie au ajuns să se prostitueze, să facă reclame la nușce rahat, fie s-o dea pe muzică tip fast food, pe autotune, pe manele cosmetizate, pe mizeria de trap, pe rap murmurat, pe muzică de lift, toate niste gunoaie corporatiste.
Inspirația antisistemicilor de la noi venea din vest, iar cum vestul a început să producă gunoi de firmă, gunoi cu brand au inceput să producă si ai noștri.
La americanii de la care ne luăm lumină, după Occupy Wall Street, s-au dus pe pustii și trupele percepute ca antisistem. De pildă, Rage Against the Machine a devenit ea însăși parte a mașinăriei democraților, Tom Morello a ajuns mascota lor, ca și Bruce Springsteen, care cântă la toate adunările si lansarile de candidați ai democraților.
Corporatismul și consumerismul ca religie a acaparat tot și a omorât spiritul. De asta tot spun că Occidentul a ajuns la faliment moral, fiindcă deja e falimentat spiritual. Aici a dus capitalismul.
Cumva timpul si viața le-a dat dreptate lui Frank Zappa sau lui Jim Morrison, considerat un paria chiar de mișcarea hippie care era atunci la modă, The Doors fiind absența flagrantă de la Woodstock. În timp ce ceilalți erau lăsați să cânte nestingheriți despre droguri, băutură și femei, pe Jim Morrison îl sălta poliția de pe scenă pentru versurile din Regele Oedip din The End.
Jim Morrison, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Frank Zappa s-au curățat repede, au ars ca o torță, in timp ce Beatles si Rolling Stones s-a adaptat sistemului si au devenit niște paiațe mercantile. Uitați-vă ce a ajuns Paul McCartney: absolut de nerecunoscut, nu mai are deloc voce, dar el continuă să bifeze și astăzi șușe, să trăiască din gloria de odinioară, motiv pentru care există chiar o teorie a conspirației cu destul de mulți adepți care cred că adevaratul Paul McCartney a fost ucis și el după John Lennon si înlocuit cu o sosie. Nu glumesc.
În astfel de sistem, artistul cu mesaj adevărat e prins între ciocan si nicovală, între Scylla și Caribda: întâi riscă să fie cenzurat, să nu poată fi auzit pe marile scene, iar din asta rezultă că nu poate crește, precum și riscul să moară de foame nefiind popularizat.
Acesta e sistemul capitalist corporatist, care a acaparat până și piața ideilor, a talentului artistic, a stins până și scânteia creativității.
De aceea reiau ceea ce am spus într-o postare mai veche: despre dictaturile-clișeu găsiți tone de exemple in literatură și in media, găsiți până si desene animate in care animăluțe oprimate se unesc și dărâmă bestia dictator.
Despre dărâmarea acestui sistem vă garantez că nu găsiți nimic, fiindcă sistemul nu e prost să vă dea idei, ci vă îndoapă să vă răsculați numai la dictaturi comuniste clișeu, trase la indigo.
Până si Fight Club, când a aparut in 1999, când încă se mai respira, a fost imediat suprimat de critici, punându-i-se eticheta de fascist.
De aceea astăzi lumea occidentală, în care atât de mult ne-am dorit să fim, la fel ca Artanu si cei din generația sa, e deznădăjduită, amorțită, fără refugiu nici in literatură, muzică, artă sau sport, nici măcar in sex, căci au devenit produse de consum, de aceea alege să se drogheze ca să scape de realitatea falimentului moral și spiritual.
De aceea mișcările de rezistență sunt toate retrograde, fiindcă lumea a realizat că acest sistem a dus-o într-o fundătură, iar singura speranță e să se întoarcă cumva in timp, în nostalgia vremurilor in care simțeau că trăiesc, când nu era aproape totul automatizat, robotizat, când se simteau liberi să aleagă, să greșească, să iubească, să repare, nu să renunțe, când nu erau niște hamsteri pe roată, nu erau niste zombie de call center sau de hipermarket, când nu erau niste coduri de bare si conturi de bancă, când încă domina umanitatea lumea. De aceea mulți dintre aceștia iși doresc să evadeze și să se întoarcă chiar in feudalism, inainte de globalism si globalizare, înainte de capitalism, socialism si liberalism, inainte de industrializare, precum cei din amish, la cai si căruțe, la case pe pământ, la opaiț si felinar, la muncit ogorul, la ruralul mitologic cu locuitori puțini, dar buni și înrudiți, la Edenul neprihănit de industrie.
Aceasta e marea tragedie a umanității, când ajunge să se uite înapoi spre progres, spre emancipare.
Astăzi, artiștii au devenit la rândul lor produse, ei nu mai mor, nu mai devin legende, ci expiră ca laptele.
Moartea lui Artanu marchează oficial si moartea unei lumi, lumea celor care am prins acele vremuri, a ultimilor care s-au bucurat de muzică, de viață. Odată cu el ne ducem și noi, căci capitalismul, consumerismul, corporatismul, dezumanizarea dată de tehnologie nu permit continuitate, nu permit viitorul. Noi murim, devenim arhive, iar cei de după noi vor expira și vor rămâne ambalaje, niște clipuri de tiktok.
Vlad Tărlungeanu
