Am ajuns la o vârstă și o suficiență (dată tot de vârstă), că greu mai pot avea șocuri culturale. Poate dacă i-aș vedea pe Cirque du Soleil în pielea goală, făcând salturi mortale la înalțime, dar nici așa nu sunt sigur. Sunt conservator, trăiesc în trecut, am repere culturale solide dar VECHI – în sensul bun al cuvântului, zic eu.
În ce-i privește pe Iron Maiden, deși le-am purtat mereu un respect de nezdruncinat, m-au cam pierdut după Seventh Son of a Seventh Son, 1988, ultimul lor album mare. Cam ca și Judas Priest, dacă tot ați adus vorba… Prin 2000 au venit cu Brave New World, iar în 2015 cu Book of Souls care, deși albume solide, nu m-au dat pe spate. Adică, în linia lor (bună), dar nimic memorabil.
Și, deodată, boom! Un dublu album cu copertă la fel de bizară și nume și mai și: Senjutsu. SENJUTSU! Cu samurai! E ceva epic. Senzația asta n-am mai avut-o de la cântecul de lebădă al RUSH, Clockwork Angels, sau Transcendence al lui Devin Townsend Project. Majestic! Glorios. Melodii memorabile, execuție de excepție. Are albumul ăsta ceva „transilvănean”. Știu, o prostie, chiar dacă pe primul album au avut o piesă cu numele ăsta. Surpriza e că, pe lângă soundul inconfundabil Iron Maiden, oamenii fac acum un progres metal elaborat, de foarte bună calitate. Peste ultimul Dream Theater, apărut aproape în același timp. Poate că Bruce Dickinson nu mai „urcă” așa mult, nici măcar ca pe Book of Souls, dar vocea lui e plină, triumfală, amenințătoare (e de bine). Harris duce în spate o armată care se aude impecabil (sănătate și o bere producției senzaționale!). Piesa albumului? THE PARCHMENT. Un dublu album care nu te obosește – te face să-l asculți de la capăt.
Nu mă credeți?! Intrați pe Spotify sau cumpărați o copie de la Cărturești. Că trebuie să mănânce și gura-al lor, a cântăreților, ceva. Chiar merită!
Aaa: ce înseamnă titlul?! „Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde niciunul”. Japoneză. N-am găsit altă rimă…
