4.4 C
Constanța
marți, 19 martie 2024

Parastasul de 23 de ani al unei experiențe americane

spot_img

Trebuie citit

Interesant, ca strict exercițiu stilistic, să scrii, din cînd în cînd, despre ce ți s-a-ntîmplat cu ani în urmă. Dacă ai scrie un capitol la fiecare zece ani, ar ieși cîteva, nu se știe cîte, funcție de sănătate, mai mult sau mai puțin precară. Probabil, undeva prin lumea largă, or fi apărut cărți de succes, scrise astfel.

          Acum, bunăoară, îmi vine să scriu despre experiența americană de acum (o, Doamne!…) 23 de ani. Nu că nu mi-ar face plăcere. Dar… nu-mi e ușor. O fi pentru că a trecut atîta vreme? Posibil. Că amintirile s-au mai estompat? La fel de posibil. Sau poate că amintirile n-au fost atît de spectaculoase, pe cît mi-aș fi dorit? Mai mult ca sigur.

          Am scris cîte ceva despre propria aventură americană facilitată cu generozitate de Freedom House în ’98, despre șansa extraordinară avută atunci dar, chiar dacă aș da de materialele respective, le-aș găsi acum irelevante. Mai relevantă mi se pare o întîmplare anecdotică: imediat după întoarcerea din Washington DC, într-o noapte tîrziu, i-am enumerat unuia din patronii ziarului la care lucram atunci toate ideile, toate dorințele de schimbare pe care le-adusesem din America, pentru gazeta în cauză. A doua zi, patronul a încercat entuziasmat să le împărtășească asociaților săi ideile mele. A fost imposibil – se băuse prea mult în noaptea respectivă.

          Probabil că am pierdut și eu, pe drum, de-atunci și pînă acum, nu numai din euforie bahică, ideile mărețe cu care m-am întors din ”Iu Es Ei”. O parte le-am aplicat, în mod tacit, cu siguranță. Altele, la fel de sigur, erau – cu mîna pe inimă! – inaplicabile în România. Cîteva chestii rămîn totuși:

          Primo: că, acum 23 de ani făceam, deja de nouă ani, un jurnalism empiric, ce nu se deosebea însă în mod esenţial de ceea ce fac americanii, de un centenar şi mai bine. Am asistat acolo la aproape aceleaşi şedinţe de sumar, cu un redactor şef vorbind flegmatic, din colţul gurii, urcat (sic!) cu picioarele pe birou, dar cu un instinct incredibil al subiectului zilei. Redactorul lor şef din Oklahoma City se numea Connors. Al meu, de la Constanţa, era Mazăre. Deosebire – parol, doar de nume.

          Secundo: că niciodată – dar absolut niciodată – în cariera mea românească de jurnalism, nu mi s-au cenzurat editorialele. O fi fost, în cazul meu, doar chestie de noroc – și am scris editoriale, slavă Domnului, ani de zile. În schimb, editorialiștii de la Daily Oklahoman – un cotidian de un republicanism (a se citi conservatorism troglodit) feroce – urcau de trei-patru ori pe zi în biroul bătrînului patron american, pentru a li se aviza textele. Unii poate nu mă vor crede, alții vor spune desigur că exemplul ăsta nu-i reprezentativ pentru presa democrată americană. Mă liniștește doar gîndul că, între timp, s-o fi rezolvat și pe la noi deosebirea asta.

          Tertio: că nu se poate, român fiind, să nu cauți la dinți calul de dar. Recte, o bursă de jurnalism în Statele Unite, cît se poate de onorantă. Assignment-urile mele s-au nimerit a fi în două orașe total nespectaculoase ale Americii de Nord: Oklahoma City și Birmingham, Alabama. Invariabil, americanii care auzeau de acest „ghinion de neșansă” exclamau amuzați, neaoș: ”SHIT!”. Adică, nu chiar distracția de pe lume… Dar eu nu mă aflam acolo să mă distrez, ci să învăț cum se face presă scrisă în SUA!, îmi explicau afabile gazdele americane. Aceleași care trimiseseră o colegă de la o revistă românească de high life, la Forbes, în New York – revista de căpătîi a economistului din mine!? Nu s-a putut face nicio rocadă între ea și mine. C-așa e-n tenis… Pînă la urmă, am vizitat New York-ul de capul meu, în ultima săptămînă de ședere, cînd gazonul din Central Park e forbidden, ca-n orice iarnă.

          Una peste alta, cu bune și rele, cu frustrări și revelații amare, cu validări de supremații incontestabile ce nu mă deranjează, dimpotrivă (America rules, pe bune!), cu vise parțial colorate pe cont propriu, vorbesc totuși, hic et nunc, de experiența vieții mele. The ultimate experience. Mi-e dor de State și cînd dorm! Nu mi-am urmat întreaga familie în Israel din rațiuni socio-profesionale, dar mă visez uneori trăindu-mi pensia în America și respirînd, în final, același aer cu nația ce-mi este cea mai dragă, de pe planeta asta ciudată și cenușie.

La iarnă voi merge la New York pentru a doua oară!

Articole similare

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

Ultimele stiri