17.4 C
Constanța
duminică, 19 mai 2024

Rețetele lu’ Tatu. Ostropelul’ lu’ mamaia Niculina

spot_img

Trebuie citit

spot_img

N-am mai scris de două săptămâni. O pauză de tăcere, de puncte de suspensie dacă vreți. Pentru că am avut nevoie să caut, să caut adânc amintiri, senzații, doar pentru ce vă scriu azi. Și le împart cu voi, că-mi sunteți dragi.

Eram mic, să fi avut vreo 6-7 ani. Pe strada Recoltei din Negru-Vodă e Biserica. Dar mai e ceva. Câteva sute de metri mai sus e leagănul prunciei mele, e universul unor vremuri care m-au format, cu toate ale lui. De tataia Mihail v-am mai scris, el mi-a dat în vene o demnitate pe care nu cred că am să o ating vreodată sau poate deja am atins-o și nu sunt încă foarte conștient de asta pentru că am creat din chipul omului o icoană în suflet.

 Lângă tataia era mereu mamaia Niculina. Mâna mea, prinsă strâns de a ei preț de 10-15 minute de mers prin zăpadă până la biserică. Privirea mea de copil urcând spre femeia de la care am primit-o pe mama și mai mult decât atât, blândețea. Pășeam de mâna ei în biserica aia și mă pierdeam în culorile, sunetele, mirosurile din ea. Mamaia mi l-a revelat pe Dumnezeu. Tot ce însemnau sărbătorile în copilărie era legat mereu și de mamaia Niculina.

Părul ăla scurt și „făcut permanent”, baticurile mereu îngrijite fără de care am văzut-o cred de foarte puține ori, mâinile ei ca de bebeluș, cu inelul ăla din grăsime de la încheietura mâinilor cu care frământa cozonacii după ce înainte mă muștruluia pe mine pentru că de fiecare data copata cu făină era locul meu de joacă exact când avea ea nevoie de ea, cuptorul din curte pe care numai ea știa a-l îmblânzi, mirosul de naftalină din dulapuri, felul în care mă striga să vin la masă când mă retrăgeam să citesc în cea mai răcoroasă cameră din casă, piciorușele ei grăsuțe care mișcau amețitor pedala mașinii de cusut și atâtea altele.

Mamaia Niculina a muncit o viață. Să-și țină casa, curtea, animalele (n-am înțeles niciodată ce însemna chemarea aia de la puii de curcă: hai, copii, copii, copii la care înaripatele răspundeau de parca chiar erau copiii ei), bărbatul, copiii, nepoții.

Ultima ei muncă înainte să se pensioneze a fost la casa de copii din Negru-Vodă. Ghiciți ce era mamaia la casa de copii? Bucătăreasă! Una din amintirile mele cele mai frumoase cu mamaia era felul în care știa, oferindu-le copiilor farfuriile cu mâncare prin ferestruica aia care făcea legătura dintre bucătărie și sala de mese, le spunea la fiecare câte o vorbă bună, chiar și când unii, mai mâncăcioși din fire mai cereau câte o porție.

Nu rețin ce gătea acolo, m-a luat rar de tot cu ea. Dar și acum, când mă gândesc la ostropelul ei de pui, mi se umple gura de aroma aia a cărnii de pui de curte înăbușită în usturoi și aromata de fumul de la mașina de gătit.

            Provenită dintr-o familie de olteni, mamaia numea mâncarea aia ostropel. Voi, când citiți ostropel s-ar putea să vă gândiți la cu totul altceva, dar eu cu ostropelul ăla am crescut, alb-gălbui de gras și mândru de usturoiat. Alții când spun ostropel spun sos de roșii.  Ei bine, încercați și ostropelul ăsta, adevăratul ostropel daca mă întrebați pe mine.

            Ingredientele le dumiriți din rândurile de mai jos că-s puține și e mâncare de la țară, simplă.

–          Carnea de pui, cam juma’ de pui bine crescut și cu niște grăsime prin el, se pune la rumenit în ulei multicel, să acopere fundul cratiței cam de jumătate de deget, fără capac.

–          Când s-a rumenit bine puiul pe toate părțile, se scurge uleiul în exces, dar nu tot, merge să mai rămână oleacă.

–          Între timp se curăță și pisează fin usturoiul, cam două căpățâni sau chiar mai mult. Aroma asta de usturoi infuzat lângă carnea de pui o să vă urmărească toată viața, că o amintire a unui timp fără sfârșit. Usturoiul ține loc și de făina din alte sosuri, el dă consistență sosului final care nu respiră dacă nu întingi în el o coajă de pâine adevărată, orice ai alege să pui lângă ostropelul ăsta. Poți să nu pui nimic, să îl lași să-ți umple gura de gust dar atunci pâinea multă e musai. 

–          Când e rumenit puiul, se pune peste el și uleiul rămas apă caldă, cam două căni și usturoiul pisat și se acoperă întru înăbușire, la foc mic, să stea să cadă carnea de pe os, până scade sosul de începe să se aleagă grăsimea. Tot atunci se pune și sarea, după gustul casei. Doar sare și usturoi, alte condimente sunt blasfemie aici.

–          La fierbere, pentru puțină aciditate și un plus de savoare la final, intră o lingură de oțet de vin alb sau chiar vin alb că să-l înnobileze.

–          Lângă el, merge o mămăligă sau un piure de cartofi mai „grunjos” , zdrobit din poigne și mai gros, să tragă din sosul cârnii. Mie unul, când eram de-o șchioapă, îmi plăcea să amestec piureul cu sosul ăla și îmi ieșea cel mai aromat piure pe care l-am gustat vreodată. 

Azi, când scriu, ar fi împlinit 91 de ani. A ales să îmi dea mie ultima ei suflare în feluri pe care încă nu le bănuiesc.

Acum duc mai departe, prin voi, o bucățică din sufletul ei, din rochița ei bleumarin cu picățele albe și mânecuțe scurte din fotografia ei favorită din tinerețe, la brațul lui tataia.

E liniște, mamaie! Mulțumesc! 

Emil Mihail TATU

Articole similare

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

Ultimele stiri