Nu sunt vreo împătimită a competițiilor sportive la televizor sau pe stadioane. Îmi delectez uneori privirea cu sporturi mai delicate, mai feminine ca patinajul artistic sau gimnastica ritmică. Ocazional privesc finala unui turneu de tenis sau mai arunc o privire când se desfășoară Olimpiade la care participă români cu șanse reale la vreo medalie.
Și desigur fotbalul, pentru că, nu-i așa, este un fenomen mondial care produce patimă și isterie și vreau să înțeleg cum „dau cu sapa” un Messi sau un Ronaldo și cum au ajuns atât de bogați și populari.
Pornind de la prejudecata că rugby-ul este un sport în care niște matahale se îmbulzesc unul în altul, alergând în brațe cu o minge ovală, nu i-am dat nicio șansă și nu mi-am bătut capul nicidecum să îi înțeleg regulile. Până când am ajuns să văd un meci live, acolo, la firul ierbii, în atmosfera fierbinte emanată de suporterii cu adevărat cunoscători (eu eram picată din copac). Și nu orice meci, ci unul internațional în care naționala României a întâlnit-o pe cea a Rusiei.
Ce mi-a plăcut
Atmosfera de pe stadion este cu totul specială. Chiar dacă nu ești vreun patriot căruia îi zvâcnește vena de la gât la vederea tricolorului, la intonarea imnului național te ia cu fior pe șiră când un puhoi de lume se ridică în picioare și cântă prima strofă impecabil, a doua cu sincope, că au mai uitat din versuri și a treia doar murmurând, că nu mai știe nimeni ce urmează după „un nume de Traiaaaaaan”!
Am așteptat cu o plăcere drăcească să aud huiduieli la imnul Rusiei. Știam că e o practică des întâlnită la meciurile de fotbal unde spurcăciunile ies pe gura suporterilor la cel mai mic imbold, de la simpla degajare a mingii de către portarul echipei adverse sub forma injuriilor aduse mamei portarului (ce vină au mamele, nu o să aflu niciodată) până la expresii colorate adresate arbitrului, antrenorului, rezervelor care se încălzesc pe margine.
Nimic din toate astea la rugby. Un public spectator dubios de civilizat, temperat și orientat către fair-play. Genul de competiție sportivă la care nu ți-e teamă să îți aduci nevasta sau copilul, pe motiv că vor fi martori la sodomii declarative și cafteli între suporteri, că vor păși pe un covor de coji de semințe și vor sta în traiectoria cocktailurilor Molotov ale suporterilor fanatici. Eu m-am temut doar să nu mă lovească mingea – am stat chiar între „bețe”…
Dacă nu știi rugby, înveți! Comentariile sterile ale comentatorilor, atunci când urmărești meciul la televizor, nu te ajută prea mult să înțelegi dinamica jocului iar cadrele filmate, deseori, omit faze care să te ajute să pricepi rânduiala în care se desfășoară acțiunea de pe teren.
Privind din tribune meciul, parcă totul se aranjează ordonat și te prinzi din mers cum se ajunge la un eseu, ce înseamnă o lovitură de pedeapsă și una liberă, de ce balonul trebuie pasat înapoi în timp ce jucătorii avansează, câte puncte înseamnă o lovitură printre bețe. Înțelegi și îți place să descoperi un sport cu totul aparte, cu reguli deloc alambicate, energic și incitant.
Rugby-ul este un joc elegant și disciplinat. La o primă vedere și fără să cunoști jocul, rugby-ul pare un sport agresiv. Niște namile cât niște șifoniere se ciocnesc unii peste alții, se dau cap în cap și se trântesc pe jos unii peste alții din doi în doi metri. Ai crede că din tot contactul ăsta corp la corp sigur se iscă o bătaie, sigur se iau la trânte pe bune și își împart niște sfinți și dumnezei.
Nici pomeneală de așa ceva. În rugby nu există să se tragă de tricou, să se muște de urechi, să se scuipe în față și să simuleze faulturi cu leșinuri închipuite pe teren. Orice derapaj este taxat aspru iar arbitrul – a cărui autoritate este cu adevărat respectată – nu stă la cioace sau negocieri cu jucătorii. De fapt nimeni nu i se adresează dacă are vreo nemulțumire sau consideră că i s-a făcut o nedreptate. Căpitanul echipei este singurul care comunică în numele echipei, iar totul se rezolvă cu decență și bun simț.
Ce nu mi-a plăcut
Nu are legătură în mod direct cu rugby-ul, ci mai degrabă cu accesul pe orice stadion, fie că e la o competiție sportivă, fie că e la un concert. Controlul la intrare este exagerat de riguros. Adică nu-mi amintesc să fiu atât de mult pipăită și percheziționată nici pe aeroport, nici când am intrat în vreo instituție de stat foarte importantă. Chiar dacă accesul pentru femei este separat de cel al bărbaților și ești controlată de o femeie , parcă tot nu-ți pică bine să-ți umble niște mâini străine prin locuri doar de tine știute. Poate sunt eu prea pudică și pe alții nu îi deranjează prea tare sau chiar le place?!
O chestie pe care am detestat-o oriunde, fie că e un parc de distracții, club sau o sală de spectacole este când îți este interzis accesul cu apă sau mâncare aduse din afară. Nu, motivele nu sunt că ai putea folosi petul ca armă albă cu care să atentezi la siguranța jucătorilor. Am stabilit deja că atmosfera pe stadionul de rugby este cât se poate de pașnică și civilizată. Dar, de ce să iei o apă la trei lei de la alimentară când poți să o iei la preț dublu de la chioșcul din interiorul stadionului?!
Un alt aspect neplăcut care din nou, nu are legătură cu rugby-ul, ci mai degrabă cu vremurile pe care le trăim și cu restricțiile de rigoare este cel legat de accesul limitat al suporterilor. Accesul este permis până la 30% din capacitatea spațiului, în condițiile în care stadionul este în aer liber iar configurarea lui permite distanțarea socială cerută. Nu am văzut aceleași măsuri în malluri, spații închise și pline ochi de lume la orice ora și zi a săptămânii. Cu o seară înainte am fost într-un club de blues, plin ochi, înăuntru… Aici era stadion, în aer liber. Dar deja asta este o discuție mai largă din seria anomaliilor și absurdităților emise de autorități pe fondul pandemiei.
Concluzionând, nu am crezut vreodată că voi scrie despre un meci de rugby, darămite că voi participa la unul și voi deveni o admiratoare a acestui sport. Aștept cu nerăbdare întâlnirea Stejarilor cu Georgia care va avea loc la București pe 12 martie, parte din cursa de calificare la Cupa Mondială din Franța, 2023.
Hai România!
