(Nota redacției: acest text ar fi în mod normal o opinie, cel mult un editorial. Având însă în vedere gravitatea subiectului, el deschide, pe prima pagină, Metropola Constanța.)
Pe principiul “dacă tăcea, filozof rămânea”, Oana Țoiu, deputat USR a scăpat pe gură un porumbel care a zburat pe suava-i guriță cu finețea unei locomotive ce târâie trenul Constanța-Medgidia.
Invitată într-un studio de televiziune unde se dezbăteau atrocitățile petrecute în azilurile de bătrâni, doamna deputat, membră în comisia pentru muncă și protecție socială (ce ironie!), a afirmat că statul ar trebui să găsească mijloacele prin care aceste centre pentru bătrâni să fie desființate complet iar bătrânii să fie reintegrați în familii!?
Desigur, dacă doamna deputat se limita la agenda politică de partid aflat în opoziție, care trebuie să critice și să condamne actuala guvernare, era una. Poate se nășteau ceva idei bune, poate se puneau în mișcare niște mecanisme prin care cei vinovați (de la mic la mare) să fie trași la răspundere.
Când nu treci sau n-ai trecut prin așa ceva și habar nu ai ce înseamnă îngrijirea unui bătrân cu nevoi speciale, te trezești vorbind, doar așa, să te bagi în seamă.
Păi, zic, să afle doamna deputat niște lucruri despre bătrânii și aparținătorii acestora și despre ce înseamnă viața cu un om neputincios, ce înseamnă deznădejdea, stresul, munca, efortul supraomenesc de a fi îngrijitorul unui bătrân cu nevoi speciale.
Familia, în rândul căreia recomandă doamna Țoiu să revină bătrânii, nu are pregătirea necesară să se ocupe de nevoile unei persoane vârstnice și bolnave.
O ști ea oare cum e să te trezești noaptea din oră în oră, să aplici un tratament medicamentos, să schimbi un pampers, să răspunzi oricărei nevoi fiziologice și apoi să fii o ființă funcțională a doua zi?!? Doar pentru a o lua de la capăt?
Membrii familiei au la rândul lor obligații, job-uri, responsabilități și nu pot asigura asistență permanentă zi și noapte. Nimeni nu poate rezista pe termen lung, fizic și psihic cu un bătrân cu paralizie sau Alzheimmer. Nimeni nu poate trăi la nesfârșit într-un coșmar care afectează viața tuturor.
Cele mai multe familii nu au resursele financiare să angajeze un ajutor, o persoană calificată care să îngrijească bătrânul atunci când ei sunt plecați. Piața muncii în România este în picaj liber. Nimeni nu mai vrea muncă istovitoare decât pe foarte mulți bani. Pe care prea puțini îi iau.
Desființarea centrelor comunitare pentru bătrâni ridică o altă problemă, la care doamna deputat nu s-a gândit când a slobozit inepția. Ce se întâmplă cu bătrânii care nu mai au familie? Cine are grijă de ei?
Sunt foarte multe cazuri de bătrâni singuri pe lume, cu copii înstrăinați în lumea largă și care sunt efectiv la mila statului. Acel stat, care conform spuselor doamnei Țoiu, ar trebui să-i prigonească.
Familia face un sacrificiu enorm când ajunge să-și lase părintele sau orice altă rudă în mâinile unor străini. Este o decizie îngrozitor de grea și care va deveni și mai dificilă în lumina ultimilor evenimente cu ororile petrecute în aceste aziluri.
Statul – cum sprijină aceste eforturi? Ascunzând sub preș propria-i incapacitate de a le asigura acestor oameni vulnerabili o bătrânețe demnă și liniștită? Aruncând întreaga responsabilitate și grijă pe umerii familiilor?
Pe această idee, poate că doamna Țoiu vrea și închiderea centrelor pentru copii! Să se întoarcă în familiile lor, care i-au părăsit sau abuzat. La dracu’, să se închidă și spitalele și să ne îngrijim singuri acasă!
Avem conducători. Să găsească soluții constructive și eficiente. Să gândească măsuri pentru acești oameni și familiile lor. Nu să-i împovăreze mai mult.
