Societatea noastră a fost mereu scindată și împărțită în tabere în momente de criză. Am văzut divizarea în pandemie, în privința vaccinării, am văzut-o în privința anumitor decizii guvernamentale, a unor politici sau proiecte de țară care ne interesează în mod direct. La naiba, am văzut-o chiar și în chestiuni insignifiante și caraghioase, precum subiecte mondene, amantlâcuri, scandaluri ridicole între tot felul de persoane publice.
Toți am avut mereu ceva de spus și întotdeauna ne-am poziționat de o parte sau de alta.
Nu-mi amintesc, sincer, când am zvâcnit ultima oară pentru o cauză comună, când ne-am înflăcărat ultima oară pentru acțiuni civice care ne privesc în mod direct. Nu-mi amintesc nicio situație în care românii au fost la unison, incisivi, pro-activi, determinați să schimbe lucrurile atunci când politicile pe sănătate, dezvoltare, infrastructură, educație i-au nemulțumit.
Cu mici excepții, proteste limitate, cu participare minimă, stinse din fașă.
Nimic nu a reușit să ne dezbine și să ne anime, totodată, mai mult că această saga a alegerilor prezidențiale. De parcă toată nemulțumirea, frustrarea dar și pasivitatea și indolența de până acum, au fiert în oală sub presiune și au explodat odată cu aceste alegeri.
Nu este nicio surpriză că după 35 de ani de guvernare alternativă PSD-PNL, în marea finală din 2025 au ajuns reprezentanții extremelor de stânga și de dreapta. Este un fenomen normal, întâlnit la scară largă, internațional. Nu comentez alegerea nimănui. Fiecare, după propriul discernământ și viziune, vrea ceea ce crede ca este mai bine pentru el, ceea ce se mulează pe propriile așteptări și dorințe, ceea ce îi oferă speranță pentru un viitor mai bun.
Nu cred că votanții unuia dintre candidați sunt mânați de rea intenție sau răzbunare și nici că votanții celuilalt candidat au convingerea supremă că alegerea lor va duce țara pe culmi nebănuite. Cred că intenția de mai bine, așa cum o percepe fiecare, este una reală.
E de mirare faptul că, deși uniți de nemulțumirea comună față evoluția României în ultimii 35 ani, găsim mai important să ne certăm, să ne jignim, să ne impunem cu agresivitate și fanatism opțiunile, să avem ultimul cuvânt, să călcăm în picioare alte puncte de vedere, să ne repezim să răspundem fără sa ascultăm.
Și mai e de mirare faptul că, în continuare, deși cu atât de mult acces la informație, nu reușim să înțelegem că personajul de la Cotroceni, indiferent cine va fi el, nu are prerogative absolute conform Constituției, nu deține puterea totală în stat, nu face nimic de capul lui iar orice decizie cu impact direct asupra poporului nu stă eminamente în pixul lui.
Toată ura, înverșunarea, polarizarea, agitația asta nu fac decât să scoată ce-i mai urât din noi, ca oameni. Ei vin și pleacă de la putere, căci totul e vremelnic și efemer. Noi rămânem aici. Cu grijile, problemele și preocupările nostre comune. Nu ar fi trist să ne nu mai privim în ochi?
