Umblă pe Facebook un text… l-am citit de câteva ori și m-a apucat luat un dor de atunci ce n-am văzut… cred că e firească senzația. Dar să lucrăm pe text…
„Nu te lua de persoanele peste 50 de ani. Serios. Nu sunt doar o altă generație: sunt adevărați supraviețuitori. Tari ca pâinea veche, rapizi ca șlapul unei bunici supărate – cel care zbura cu precizie chirurgicală. La cinci ani înțelegeau starea de spirit a mamei după zgomotul capacului de pe oală. La șapte ani, aveau deja cheile casei și instrucțiuni: „În frigider e mâncare. Încălzește-o, dar nu vărsa nimic pe jos.” La nouă ani pregăteau masa pentru frații lor.
Nimic mai adevărat. Îmi aduc aminte perfect de o oliță verde, cu emailul sărit pe buză, în care mama îmi lăsa supa cu fidea și buline în frigider și reșoul la care trebuia s-o încălzesc…. Scoți oala, o pui pe reșou, bagi reșoul în priză. După ce se încălzește, primul lucru, scoți reșoul din priză, după care îți pui în farfurie, uite farfuria aici… ai o felie de pâine, mănânci, lași farfuria în chiuvetă… instrucțiunile erau respectate punct cu punct, mai puțin pusul în farfurie, supa cerându-se mâncată din oală… și eram în clasa întâi, aveam 6 ani și-o cheie de gât și mâncam când veneam de la școală, după ce traversam singur unul dintre cele 3 bulevarde circulate ale Constanței, ai mei nefiind în peisaj, taică-meu teleleu pe mare și mama profesoară, la parcul pionierilor.
“Stăteau afară toată ziua, fără telefon mobil, cu un program precis: teren de joacă, bicicletă, întoarcere acasă când se întuneca. Genunchii, acoperiți de cruste și cicatrici, erau o hartă vie a aventurilor lor. Și au supraviețuit. Zgârieturile se tratau cu salivă sau cu o frunză de pătlagină. Și când se plângeau, răspunsul era: „Dacă nu sângerează, nu e nimic grav.”
Textul pare a se referi la viața noastră, a copiilor și adolescenților de la orașe, crescuți la blocuri și, da, o relatează fidel… secvențele erau școală, sport, joacă afară, în spatele blocului, sau oriunde, în diferite succesiuni, depinzând de cum învățam, dimineața, după-amiaza… Fac parte din generația decrețeilor, peste 600.000 de nașteri în 1967 – 1968, în școli clasele erau până la Z, iar programul nebunie, unii învățau dimineața, alții după-amiaza… restul urma în siajul școlii sportul sau joaca pe-afară. Opt vacanțe de vară au însemnat opt tabere… Păușa, Călimănești-Căciulata, Sinaia, Bușteni, Zărnești, Timiș, Izvorul Mureșului, Tușnad… tabere gratuite, în care plecam cu echivalentul a 10 lei pe zi, bani pe care-i ținea unul dintre profesori. Aveam sarcină s-o sun pe mama o dată la două zile, de la un telefon public unde ne aglomeram tot cârdul… și să trimit vederi la tot neamul și la vecinii din bloc… Acum vreo câțiva ani, când am vândut casa maică-mii, am găsit o vedere scrisă în 1979, dar neexpediată destinatarului, unchiului meu din București, 33 de ani, neînsurat și cel mai aproape de mintea mea de atunci. I-am dus-o în 2016, când avea peste 70, nu mai țin minte de el, dar eu am lăcrimat la momentul înmânării.
Statul afară era în formă continuată… fotbal între blocuri, pe teren, la noi, în spate la A6. Jucam până se însera, deși, la un moment dat, țineam și timp și scor și scriam și cronici de meci. De la căruț cu rulmenți am evoluat, mai toți, la biciclete, highlight concursuri de frână pe drumul care duce la poarta 3, pe valea portului, datul cu lianele post Tarzan, plus strigătul aferent, concurs de explozii cu carbid, pe bune dacă eram zdraveni la cap… Genunchii mei sunt și acum o hartă a anilor de atunci, iar expresia dacă nu sângerează nu e nimic grav nu este exactă, că toate zgaibele sângerau, expresia era: „dacă nu se vede osul, nu e nimic grav… „iar rănile se tratau cu salivă, cu praf… o singură dată a fost mai complicat, la bazin, mi-a alunecat piciorul la duș, după un antrenament, și m-am tăiat într-o faianță ciobită… m-a dus domnul Toader la urgență unde m-a cusut și pansat, iar eu am fost foarte important câteva zile, când mi-am arătat cusătura la tot mapamondul…
„Mâncau pâine și zahăr sau pâine și ulei. Beau apă din furtunul din grădină – un sistem imunitar care astăzi ar fi de exemplu, și dacă aveau alergii, nimeni nu le dădea importanță.”
Și aici e corect. Ce furtun din grădină, beam apă de la aspersor, rece, bună și cu un gust ușor de rugină, dar cui îi păsa… Alergie? Ce-i aia?
„Știau cum să îndepărteze petele de iarbă, sos, pix sau rugină, pentru că „nu ieșeau din casă îmbrăcați prost”, nici măcar pentru a se duce la joacă”.
Adevărat, dacă nu eram ca scos din cutie când mergeam la film sau la ziua unui vecin, mi-o luam de nu mă vedeam… cum mi-o luam și dacă nu mă ocupam de cadou pentru cel care mă invita și flori învelite în celofanul ăla casant pentru maică-sa…
„Și apoi… au văzut și au trăit lucruri care astăzi par preistorie: radioul cu butonul mare, televizorul alb-negru, pick-up-ul cu viniluri, casetofonul, casetele, walkman-ul și CD-urile… și astăzi ascultă mii de melodii de pe smartphone, dar regretă sunetul casetei care foșnea și se derula cu un pix.”
Da… le-am avut pe toate, mai puțin radioul cu buton mare, compliment al umblatului pe mare al lui taică-meu, am avut un Grundig Yachboy impecabil, care prindea de toate și în fața căruia, în decembrie 1980, am ținut și eu și un taică-meu în lacrimi, un moment de reculegere pentru proaspăt asasinatul John Lennon, la îndemnul Vocii Americii.
„Cu permisul de conducere proaspăt obținut, traversau România fără aer condiționat, fără hotel, fără navigator. Doar o hartă rutieră și un sandviș învelit în folie. Și totuși ajungeau întotdeauna la destinație. Fără Google Translate. Cu un zâmbet și două cuvinte în dialect.”
Adevărat. Mi-am luat permisul în anul 2 de Institut de marină, după care eram în stare să mă duc și la pâine cu mașina, să fac varză toți cei 30 de litri de benzină la care aveam dreptul perioada aia. Și ajungeam la destinație și fără hartă rutieră, cine cumpăra așa ceva, indicatoarele erau suficiente.
„Sunt ultima generație crescută fără internet, fără powerbank, fără anxietatea „bateriei la 2%”.
Își amintesc de telefonul cu disc din hol, de caietele cu rețete scrise de mână și de zilele de naștere marcate pe calendarul din bucătărie. Reparau totul cu bandă adezivă, o agrafă sau o clemă, aveau un singur canal TV și nu se plictiseau răsfoiau lista telefonică, nu notificările, iar un apel pierdut însemna doar: „M-am gândit la tine”.
Așa este… reparam de toate, bicicletă, în special, rulmenți, frâne, mai strângeam spițele dacă o luau randeaua… Aveam telefon cu disc fix în hol, cu un șnur împletit, ca să ajungă și la bucătărie și în sufragerie… Știu și acum, pe de rost, numere de telefon de pe vremea când în Constanța erau doar 5 cifre… 1.45.35 ăsta era al nostru, 1.40.59 a lui Cristi Olteanu, etajul 3 la A6, 7.29.70 Cătălin și așa mai departe…
„Sunt diferiți. Au un fel de „azbest emoțional”, un sistem imunitar forjat între frig, stradă și puțin zahăr și reflexe de ninja metropolitan. Nu te lua de un om de 50 sau 60 de ani !
A văzut mai multe lucruri decât tine, a trăit mai profund. Și în buzunar mai are o bomboană de mentă păstrată acolo „pentru orice eventualitate”.
A supraviețuit unei copilării fără scaun de mașină, fără cască, fără cremă de protecție solară. La școală fără computer, cu manualul în ghiozdan. La tinerețe fără social media, fără filtre, fără selfie-uri. Nu caută răspunsuri pe Google: are încredere în instinctul său. Și are mai multe amintiri decât ai tu fotografii în cloud”.
Eh… adevărat, dar și incomplet. Ăștia, între 50 – 60 de ani, suntem generația care a parcurs tranziția, fără farafastâcurile din ziua de azi… de aici și bogăția vocabularului, corectitudinea scrisului, logica. Am fost tobă de carte, pe medie, că așa erau vremurile, școala structurată piramidal, cu accent pe științe exacte care te validau ca licean, ca student. Examenele erau ceva foarte bătut în cuie, 2 și 4 iulie admiterea în liceu, 9 și 11 iulie treapta a II-a, 15, 16, 17 iulie admiterea la facultate, în fiecare an la fel, indiferent în ce zi a săptămânii cădeau datele astea. Toate rezultatele generației au fost publice și afișate și nu a suferit nimeni… rușinea de a fi luat o notă mică era o motivație în plus. La subiectele de la admiterea la liceu de săptămânile trecute, Amedeo, pe care l-am găsit în clasa V-a și pe care l-am lăsat tot în clasa a V-a, ar fi luat minim 8.50…
România pe care o avem azi a fost construită de generațiile mai mari, care au peste 75 de ani acum, noi am trecut-o dintr-un mileniu în altul și nu știu dacă am trecut-o la fel de bine precum au construit-o cei de dinaintea noastră. Corect, nu avem nevoie de google ca să vedem ce înseamnă intrinsec, pe de altă parte, viața de acum, asta este.
N-aș schimba perioada în care am crescut cu asta. La un moment dat, îmi părea rău că nu m-au prins oportunitățile anilor ’90 ceva mai copt… dar cred că-i bine și așa. Textul ăsta a deranjat praful de peste niște amintiri de unde au răsărit fețe frumoase, ale unei perioade frumoase oricum, că așa e când ești copil… părinții, rudele, vecinii de la bloc de care chiar eram legat….
În imagini este și a doua listă a examenului de admitere la treapta a II-a, sesiunea iulie 1984, Liceul de matematică fizică Mircea cel Bătrân, salvată de după grilajul unde a fost pusă de colegul Uți. Nu mă regăsesc pe a doua listă, eu am fost pe prima, cu 9.58, 9.53 la matematică, 9.63 la fizică, asta așa, ca să mă dau gorilă-n dud…
Artefacte…
Laurențiu MIRONESCU
