Într-una din zilele trecute – nu vă spun în care, ca să nu vă dați seama despre cine e vorba – am întâlnit doi oameni frumoși. Și liberi. Poate și fericiți, aș vrea să pariez.
Un cuplu care, de când îl știu – cuplul – face exact ce vrea. Cei doi fac ce și-au dorit și au iubit toată viața. Iar, nu vă spun meseria lor (sunt colegi, amândoi), dar e una artistică. N-o duc pe roze cu banii – asta știu sigur – dar muncesc pe brânci, să facă ce le place și să-i facă fericiți și pe alții. Au avut oferte să facă și altceva, mai bănos, dar au refuzat cu demnitate. Au rămas la „joaca” lor frumoasă. Nu s-au dezis de meserie.
Când i-am văzut în ziua trecută, își luau din mall ceva de mâncare. Fast food. Stăteau cuminți la coadă. I-am salutat cu un zâmbet și mi-am văzut de coada mea, alta. Zece minute mai târziu, i-am zărit mâncând liniștiți la o masă. Și… am realizat brusc o chestie, pe care o văzusem dimineață pe telefon, în fugă. Am verificat pe facebook… Așa era! Era ziua ei!? Aia era petrecerea ei, a lor, de zi de naștere! Discret, cu bani puțini, doar ei doi. Poate și-ar fi dorit o petrecere mai fastuoasă, chiar dacă era mijloc de săptămână. Așa cum au organizat altora, atâtea. Să se distreze și ei. Poate n-au avut destui bani. Sau poate n-au avut destul timp. Sau poate dispoziția necesară. Sau poate nu – au vrut să fie doar ei, pur și simplu. Nu i-am compătimit – m-am bucurat pentru ei.
I-am urmărit din priviri, așa cum i-am urmărit de când îi știu, douăzeci de ani aproape: de la distanță. Cum să îndrăznești să le judeci alegerile în viață, parcursul, arta, viața privată? Ce știu SIGUR e că se iubesc și sunt, măcar într-un fel, fericiți. Poate îi știți, dar nu vreau să-i știți de la mine. Sau poate nu… Pentru că sunt atât de puțini oameni ca ei, în ziua de azi, că s-ar putea totuși să nu-i știți. Oameni ca ei, adică – fericiți și liberi.
Dacă totuși i-ați recunoscut și îi știți, să nu le spuneți că ați citit asta…
