Mulți cred că vorbele noastre vin din minte. În realitate, ele nu pornesc de acolo, ci din alt loc, mai tainic: inima.
La baza lui, cuvântul exprimă ceva ce se naște “în duhul” nostru. Chiar și când desemnezi un simplu obiect, în spatele simplei descrieri (”pom”, de pildă) se află un întreg arsenal duhovnicesc. Mintea știe ce e acela “pom”, are informația, dar înainte de asta apar: motivația de a spune ceva de pom, felul în care spui și alegerea cui îi spui.
Așadar, mintea nu este decât locul în care se îmbracă în informație ceva mai duhovnicesc decât o simplă alăturare de litere.
Creatorul nostru, care știe cel mai bine și cum ne-a făcut, dar și de ce ne-a făcut, ne spune limpede: gura grăiește din prinosul inimii. Adică din ceea ce se mișcă acolo. Și care se transmite, dincolo de simpla informație.
Aici este minunea: cuvântul nu transmite doar informație, ci și duh (stare duhovnicească). Astfel, cuvintele hrănesc… sau chinuiesc. O vorbă înțeleaptă spune că cea mai teribilă armă a lumii este cuvântul.
Este și motivul pentru care „pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății.” Și mulți înțeleg greșit că e vorba doar de efectul vorbelor noastre asupra celorlalți, uitând că înainte de a fi rostit, cuvântul a lucrat deja în ei.
În concluzie, când spuneți ceva, nu e suficient doar să vă gândiți bine ce spuneți. E necesar să și simțiți ce spuneți…
Preot Eugen Tănăsescu
