Dintotdeauna, copiii (era scriu „plozii”) s-au jucat lângă blocuri. Eu și frati-miu jucam fotbal sub geamul apartamentului nostru de la etajul I, undeva aproape de calea ferată din Complex Abator, pe un spațiu verde, atunci când acolo nu erau întinse rufe. Spre exasperarea vecinilor.
Și dacă ar avea un parc sub nas, și astăzi copiii l-ar ignora și tot la peretele blocului s-ar juca. În primul rând pentru că în parc n-ai voie să calci pe iarbă (cel puțin așa era, pe vremuri). În al doilea rând, că părinții vor să stea cu ochiii pe ei (cel puțin așa era, pe vremuri). În al treilea rând, parcuri nu prea există – moș Chițac se chinuie de trei ani să facă unul la intersecția stăzilor Soveja cu Ștefăniță Vodă și tot maidan îi iese.
Apoi, pe vremea noastră nu existau „ore de liniște”. Dar, stai, nu există nici acum, decât pe hârtie. Nu existau nici ferestre termopan performante… Românii nu respectă NIMIC – de ce ar respecta niște ore de liniște?! Nu se mai vorbește – se urlă. Nu se mai strigă – se chiuie. Nu mai sunt respectate fetițele mici – sunt trântite în praf, în fața toboganelor. Un părinte de băiețel chiar mi-a spus o dată: lasă, așa învață să lupte în viață… Dacă mai e vreun alt părinte prin preajmă, el e cu ochii în telefon, impasibil.
Lumea s-a înrăit, nimeni nu mai discută – lumea înjură și se răstește. Gălăgia e universul comun, liniștea e ceva de negăsit, chiar și în vârf de munte. S-au construit blocuri chiar și în buza șoselelor, a centurilor orașelor, a bulevardelor. Mă gândesc uneori ce gălăgie o fi la oamenii ăia în casă, din cauza traficului infernal. Bănuiala mea e că nu le pasă – ei au vrut să locuiască acolo, „la stradă”. Liniștea nu mai e doar pentru „boieri” – e pentru cine se nimerește. Boierii vor să stea în primul rând, la blocurile cele noi, înghesuite, în mijlocul vacarmului.
Păcat că nu-i vede nimeni. Le-ar „place”.
