În fiecare an, de 31 decembrie, amuțesc și bat cimitirele. De zeci de ani. Nu știu de ce. Mi se încleștează fălcile. Dacă sunt în Constanța, îmi vizitez bunicii și părinții, în două cimitire. Dacă nu, orice cimitir din țară sau străinătate, care îmi iese în cale. Inexplicabil. Ies din casă ca teleghidat, nimeni nu se înțelege cu mine (fostele neveste și consoarte au respectat întotdeauna asta); plec și mă întorc după amiaza. Când, cu câteva ore înainte de petrecerea Revelionului, în loc să mă odihnesc ca omu’ pentru chilabaua ce va să urmeze de sărbătoarea absurdă și convențională a Anului Nou, ascult ca dementul heavy metal. De preferat Led Zeppelin și alții.
Cercetătorii britanici și câțiva apropiați au încercat tot felul de explicații. Cei mai mulți au bătut câmpii. Nici eu n-am știut să furnizez vreuna coerentă. Dar cea mai plauzibilă este că, în felul ăsta, inconștient și subconștient, aduc un omagiu periodic celor care au pierit, mai demult sau mai curând, în vreme de eu/noi, mergem mai departe, cel puțin încă un an. Sau măcar îi trecem pragul, simbolic. Anul trecut, bunăoară, eram convins c-am să pier de coronavirus. N-a fost să fie. Deocamdată.
Azi, ca niciodată, în mijlocul verii, pe o căldură de 33 de grade Celsius, am bântuit două cimitire evreiești din Moldova. Am căutat-o pe stră-bunica mea, respectiv stră-stră-bunica lui Yali, fiica mea, strămoașă pe care o găsisem singur, în urmă cu 17 ani. Evreica Feighe Herșcovici. A fost greu. A murit relativ tânără, pe 18 iulie (tot iulie!) 1917, împreună cu mii de oameni, toate rudele ei și străini deopotrivă, de o molimă comparabilă cu Covidul – ciumă sau holeră, nu știu sigur. Soțul ei, Riven Herșcovici, murise cu câteva luni înainte, din cauze similare. Ar fi îngropat la Bucecea, comuna natală a bunicii mele, Freida-Reiza Herșcovici, cunoscută după căsătorie drept Eugenia Topoleanu (soțul, din Saraiu, Constanța). Au lăsat în urmă 7 fete, care au ajuns la orfelinatul israelit din București. Pe el, stră-bunicul, nu l-am găsit. Au murit o generație întreagă o dată, și nimeni nu a putut să îngrijească de mormintele lor. Așa că peste ele a crescut pădure.
Ce vreau să zic? Ceea ce i-am spus și lui Yali: căutați-vă rădăcinile, cât de departe puteți. Și cât mai puteți. Cât de departe în timp îi găsiți. Stră-stră-bunicii mei, nu știu unde și de unde sunt. Polonia? Germania? Cine știe… S-au stabilit în Moldova, străbunicii mei. La începutul secolului, jumătate din locuitorii Iașului erau evrei. La Fălticeni, aproape toți. O fi fost bine? O fi fost rău, pentru țărișoara asta? Restul e istorie, tristețe și durere. Multă durere.
Lăsați geto-dacii, romanii, gepizii, cumanii și alte fantoșe! Căutați-vă strămoșii apropiați, cât de „adânc” puteți. Dar plauzibil și veridic, nu legende din cărți contrafăcute de istorie. Cinstiți-i, prețuiți-i. Și păstrați-le veșnică amintire. Merită. Se spune că ei nu mai există, atunci când ultimii care i-au cunoscut sau macar au auzit de ei de la rude au pierit și ei, la rândul lor. Și nimeni nu mai poate să îngrijească de mormintele lor.
Cam așa e…
(dedic această mărturie copiilor mei, Yael și David, și Doamnei Maia Morgenstern)
