Acum niște mulți ani, am prins câteva veri toride, cu multe zile la rând de caniculă, cu nopți tropicale și aer irespirabil, nu exista aer condiționat, nu existau coduri portocalii sau roșii, nu se făceau ediții speciale la știri despre asta, nu exista Facebook ca sa ne lamentăm, nu ne spunea nimeni câți litri de apă trebuie să bem și din ce materiale sa fie hainele pe care le purtăm.
Era vară, căldură insuportabilă și atât. Fiecare făcea ce putea.
Unii își scoteau salteaua de plajă și dormeau în balconul neacoperit (termopanul cu plasă de insecte era încă SF), dineu festiv pentru țânțărime (nu stropea primăria cu nimic), alții își udau așternuturile cu apă pentru măcar câteva ceasuri de răcoreală, alții care aveau câte un „f*te vânt” de ventilator, de ăla care scotea un vâjâit cumplit și un consum imens la contorul electric, se propteau în fața lui și încercau să prindă câteva ore de somn.
A doua zi, chiar dacă un pic șifonați de neodihnă, ne vedeam de treabă, de muncă, de viață. Nu aveam ro-alerturi de vreme caniculară, telefonul cu disc nu avea aplicații care ne spuneau în timp real nivelul temperaturii resimțite, a umidității sau a factorului UV.
Poate eram mai tineri, poate mai rezistenți, poate mai adaptabili. Schimbarea climatică e reală, toți cercetătorii și oamenii de știință știu ce vorbesc. Dar și schimbarea noastră în ființe tot mai plăpânde, sensibile și vulnerabile este tot atât de reală.
E vară, hai să o luăm ca atare. Haștag rezist!
