De câteva luni bune, doi amici care nici măcar nu se cunosc între ei mă îndeamnă, cu o abnegație demnă de o cauză mai bună, să-i însoțesc la târgul de vechituri de pe „varianta” orașului. Am întâlnit aceeași fervoare doar în urmă cu treizeci de ani, când un altul mă implora să mă alătur unor pasionați de sex în grup. Am făcut-o, dar numai pentru o scurtă vreme.
Ceva din lucirea privirii lor mă înspăimânta – și atunci, și acum. Părea o chestie ințiatică și nu știam dacă o să-i fac față – și atunci, și acum. La dracu’ – mi-am zis – e ceva care merită încercat, măcar o dată în viață. Și atunci, și acum…
Dar la Constanța n-am ajuns, încă. La târgul de vechituri, vreau să zic. În primul rând, orele propuse – și ziua din săptămână! – erau absolut imposibile. Amândoi au avansat ziua de duminică. Blasfemie! Duminica se doarme. Unul a sugerat însă că ar fi bine să fim deja acolo pe la șapte dimineața – celălalt (pe care oricum îl bănuiam demult de ceva probleme la mansardă) și mai îndrăzneț, a decretat că de pe la patru jumătate să fim deja printre tarabe. În crucea nopții. Cu lanternele, în căutare de pradă, de vreme ce soarele ar fi încă departe.
Și, ce căutăm?! i-am întrebat pe amândoi. Nu știm precis! au zis, parcă-ntr-un glas, însă în conversații paralele. Tot felul de chestii! Cum ar fi? Discuri de patefon! N-am patefon!? Atunci… viniluri. Am renunțat demult la ele, știu – sunt un bou. CD-uri n-au? Ba da, da’ numa căcaturi. Și, în rest? Poți găsi ce nu te-aștepți. Ce nu credeai că ți-ar fi trebuit vreodată. Chestii vechi… Antichități. Antichități?! Asta mă interesează.
Dar n-a fost (încă) să fie pe meleaguri natale. S-a întâmplat însă din senin, în preajma Paștilor, undeva în Brașov. N-aș putea să vă spun exact unde, pentru că am fost dus cu mașina, legat la ochi, ca să nu pot divulga și altora locația. Ora a fost însă una convenabilă – după beția de cu seară, nu ne-am trezit niciunul înainte de nouă. În fine.
Acolo, ce să vezi? Intrare cu bilete, ca la Neversea! Unul care ieșea mi-a strecurat discret în palmă un bilet de intrare, că el pleca. 2 lei – o avere, pentru locul ăla! Am pretins că doar ce ieșisem să fumez o țigară (la dracu’, puteam fuma și acolo, fiind vorba de un teren viran, în aer liber!?) și-am intrat. Veselie mare, înăuntru, dincolo de gard.
Acum vă pot spune ce-am văzut acolo (evident, textul ăsta e pentru cei cărora nu le-a trecut niciodată prin cap să calce într-un asemenea loc). În primul rând, biciclete, unele chiar bengoase, altele – niște troace. Majoritatea furate, cel mai probabil. Apoi, lucruri stricate – de la drujbe, până la ceasuri. Orice îți trece prin cap, la prețuri ridicole. Stricate, ce-ai putea face cu ele? Cei care le luau păreau să știe ce! Multe piese disparate, de diverse chestii și mecanisme, într-o stare jalnică. Cei care răscoleau printre ele păreau să știe ce-s și ce caută.
Antichități, nu prea. Dar eu am avut noroc: am găsit o scrumieră din sticlă, semnată, la vreun kilogram, pentru care m-am târguit de la zece, la opt lei. Îmi place de mor. Amicul meu a dat 250 de lei pe un radio vechi, mare și stricat. D-ăla cu lămpi. I-a dat vânzătoarea și-o pungă cu lămpi de rezervă. Arse.
Am pierdut cam două ore pe-acolo. E ceva fascinant în toată povestea, în toată pasiunea asta. Duminica viitoare mă duc și la noi, pe „variantă”. Nu mai devreme de șase dimineața.
Vă băgați?!
