Orice interviu pentru angajare într-o corporație trebuie să conțină obligatoriu o întrebare:
Unde te vezi peste cinci ani?
Altfel nu se poate. Întrebarea e imbecilă. Nimeni n-o să răspundă: pe peron, în gara Făurei. De fapt cam tot ce se întreabă într-o astfel de situație e înmuiat în zeamă de prostie. Întrebările sunt standard, la fel și răspunsurile. Toată procedura e doar un test de disimulare. Cât de bine reușești să ascunzi ceea ce gândești de fapt, cam asta e ideea. Restul ține de moacă și idiosincraziile celui care te intervievează.
Teoretic, atunci când votăm, întrebarea de mai sus ar trebui să ne stea în minte. Un electorat matur, responsabil și preocupat de propriul destin înțelege că votul reprezintă un instrument. Precum în procedura interviului, mai sus descrisă, ar trebui să filtrăm ipocrizia, lătratul strategic și gargara de complezență și să insistăm pentru un răspuns credibil la întrebarea legată de cei cinci, zece, douăzeci de ani. Tot precum în cazul interviului, de cele mai multe ori ne limităm la moacă și ne lăsăm îngrădiți de propriile idiosincrazii.
Există printre noi o categorie de oameni care alcătuiesc un segment consistent al electoratului. Se cred mai buni. De ce? Pentru că asta își repetă unii altora. Se cred mai înțelepți, mai europeni, mai democrați, mai-mai și mai-mai-mai. Din nou, pentru că asta își repetă unii altora. Și au grijă să nu riște asocierea cu cineva care nu poate/știe repeta asta. Pentru ei nuanțele nu există, demersurile raționale sunt contra-indicate, dubiul e neîngăduit. Opțiunea lor nu țintește niciodată către cei cinci ani. Sau zece. Opțiunea lor nu e către o anume zidire, nu privește edificii, e doar o rangă. Și e folosită ca o rangă. Orice se interpune între rangă și țeasta țintită e malign. Asta e tot.
Textele din Metropola Constanța sunt publicate cu acordul EXPLICIT al autorilor.
