Urmăresc de mulți ani comportamentul electoral și psihologia politică a diasporei. Mă refer în special la cei plecați temporar la muncă, dornici să se întoarcă acasă cu bani și să demonstreze tuturor celor rămași că „au reușit”, și nu la cei stabiliți acolo definitiv și integrați social, cu meserii și calificări solide.
Diaspora românească nu e „pleava” societății. Dar nici nu trebuie să credem că mai mult de 3-5 la sută lucrează ocazional în străinătate ca medici, ingineri, specialiști, profesori. Mulți au o educație precară, au abandonat școala ca să facă bani, să muncească. În plus, mulți dintre ei aparțin unei minorități, blamate în primul rând din cauza propriilor tare condamnabile, și abia apoi dintr-un rasism secular, al românilor.
Prin urmare, comportamentul de frondă și dispreț pentru majoritatea care a rămas acasă să muncească pe bani mai puțini și să-și ducă crucea, este de înțeles. Acești membri ai diaspora ne urăsc și pentru că se simt superiori, pentru că pot obține venituri mai mari decât „românașii”, uneori chiar fără să muncească cine știe ce. Iar cei care chiar muncesc din greu în străinătate, după un program real (nu ca în România, unde pauza de țigară poate să țină și juma de oră) au tocmai din aceste motive, frustrările lor.
În plus: cei mai mulți dintre ei consideră că au fost nevoiți să plece din țară din cauza „sistemului”, establishmentului, partidelor tradiționale. Li s-a spus – și unii chiar au crezut – că în comunism era mai bine, toți munceau egal și aveau de toate. Li s-a spus că toată clasa politică e coruptă (nu cred totuși că ei suferă pentru absența meritocrației…) Acum, după 89, au văzut că unii s-au îmbogățit, și-au făcut firme și „vile”. Nedrept – vor și ei să strîngă bani, în străinătate și să-și construiască vile, poate inutil de mari, la ei în sat. Unii au și reușit. Unii au și „turnulețe”.
Și totuși: dacă-s atât de „superiori”, din atâtea puncte de vedere, de ce-i urăsc pe români? De ce, de fiecare dată, votează invers decât majoritatea rămasă acasă? Ce mai știu ei despre realitățile din România, altceva decât li se spune la telefon, de către rude și prieteni? Explicația mea e că vor să făurească, fie și la distanță (fie că unii nu se vor întoarce niciodată), o țară după chipul și asemănarea lor. Ei nu cred că românii de acasă ascultă și altceva decât manele – unicul gen agreeat în diaspora, n-o să-mi spuneți că merg la concerte rock sau simfonice, sau că ascultă altceva, la grătare, decât Țancă Uraganu și compania… Ei nu cred că nu toți românii merg pe stradă îmbrăcați în treninguri Gucci de culoare crem cu roșu, pantofi de sport galbeni și glezna goală, cum merg ei acolo și atunci când se întorc acasă, în vacanță. Ei nu cred că românii nu-s atât de proști și needucați, cât să „pună botu” la elucubrații naționalist-legionaroide, anti-occidentale și pro-ruse.
Dar, chiar dacă nu cred, îndemnați de lideri „suveraniști” și naționalist-extremiști, măcar încearcă să impună mentalitatea lor, ajutați și de alții ca ei, rămași acasă. La fiecare tură de alegeri. Într-o zi, cine știe, poate-or să izbândească. N-au fost niciodată mai aproape de reușită, ca acum.
