Filele de calendar de astăzi și de mâine le dedicăm prezentării urbei noastre,
așa cum era ea în ultimele două decenii ale veacului al XIX-lea. Pe 14 noiembrie
1878, după patru secole și jumătate de stăpânire otomană, Dobrogea redevenea
românească, așa cum fusese și în vremea domnitorului Mircea cel Bătrân.
Kiustenge devenea Constanța și intra pe drumul ascendent al dezvoltării
economice. În acel moment, orașul avea doar 49 de străzi și 569 de case.
În 1879 a început realizarea bulevardului Elisabeta, arteră capitală creată
aproape de țărmul mării și numită astfel în cinstea viitoarei regine a României (din
1881), soția lui Carol I. Lucrările de amenajare au durat aproape doi ani, fiind
încheiate la finalul lui 1880. În deceniile următoare, bulevardul a cunoscut și alte
modernizări și refaceri, fiind extins și prelungit.
În perioada 1885-1890, tot mai mulți turiști au venit în sezonul estival la
Constanța, acceptând cu inima deschisă drumul lung făcut cu trenul (de două ori) și
cu vaporul, pe ruta București – Giurgiu – Cernavodă – Constanța. Odată ajunși însă
în orașul de la țărmul mării, vilegiaturiștii se bucurau de odihnă, băi și relaxare.
Existau deja destule oportunități de petrecere a timpului liber. Funcționa chiar și un
Cazino, de fapt un Cazin, primul dintre cele trei care s-au construit succesiv la
Constanța.
Nu este vorba despre Cazinoul Comunal pe care îl cunoaștem bine astăzi,
acesta fiind ultimul din serie, inaugurat în 1910. Primul cazinou al Constanței se
numea Kursaal, nume nemțesc care se traduce prin „Sală de cură” sau „Sală de
relaxare”. A fost construit în 1880 și a funcționat până în 1891, fiind amplasat în
apropierea Farului Genovez, construit de compania britanică DBSR în anul 1860.
Kursaal era un încântător loc de întâlnire, ideal pentru petreceri. Nu era nici pe
departe o construcție impozantă, era făcut din lemn și paiantă, dar era vast și își
îndeplinea cu brio rolul de a-i face pe turiști să se simtă bine la Constanța. La
Kursaal exista o sală de dans (Salonul Guarracino, după numele antreprenorului
său), dar și trei săli de lectură, unde doritorii puteau citi tot felul de gazete, de la
cele locale la cele naționale și chiar din străinătate.
În serile de vară, la Kursaal cânta mereu fanfara, iar adesea primăria
organiza baluri de binefacere. Era o desfătare să stai pe terasa generoasă a localului
și să admiri apele Mării Negre în lumina amurgului. Aici, fără doar și poate, a stat
în vara lui 1882 măcar un ceas sau două, și poetul Mihai Eminescu, venit la
Constanța pentru a-și trata „beteșugurile”.
În acele vremuri nu exista faleza, cel puțin nu în forma pe care o știm astăzi,
pentru că Saligny nu lărgise încă digurile și nu apăruse taluzul viitorului Cazinou
Comunal. De la Kursaal, la câțiva metri distanță, începea coasta abruptă. Jos, acolo
unde apele Pontului spălau pietrele și nisipul țărmului, erau legate bărci care își
așteptau mușterii dornici de o călătorie pe valuri. Tot aici, în diverse ocazii, aveau
loc jocuri marinărești, inedite și spectaculoase pentru turiștii veniți din diverse
colțuri ale României.
Viața Kursaalului s-a încheiat după 11 ani de existență. Fusese șubrezit de
furtunile de toamnă și de crivățul iernii, despre care chiar și Ovidius scrisese
îngrozit, cu două milenii în urmă. Și, de parcă intemperiile nu îi făcuseră destul
rău, în iarna lui 1891, Sala de Cură și-a pierdut și acoperișul, smuls de vântul unei
furtuni îngrozitoare. Rolul Kursaalului a fost preluat, din anul următor, de cel de-al
doilea Cazin al Constanței, amplasat însă mai departe de Far și mai aproape de
locul Cazinoului de astăzi.
Constanța nu era încă un oraș mare, dar fața sa era în continuă schimbare. În
fiecare an se construiau noi edificii, publice și private, tot mai mândre și mai
sofisticate. Unele aparțineau unor localnici cu funcții importante, dornici să
respecte moda europeană a marilor orașe și să se laude cu poziția și proprietățile
lor. Fiecare stradă se transforma și se înfrumuseța. Apăreau tot mai multe hoteluri,
restaurante, sedii de instituții…
În 1885, pe nou-creatul bulevard Elisabeta, chiar „în buza mării” și în
vecinătatea Kursaalului, se ridicau șapte case impozante, patru dintre ele având
câte două etaje. Aparțineau unor personalități, oameni cu funcții înalte în
conducerea urbei. Una dintre arterele căutate era și strada Romană, cea care
ulterior avea să se numească D.A. Sturdza (în anii 20-30) și care astăzi se numește
strada Revoluției din 22 decembrie 1989. Această stradă pornea din Piața Ovidiu și
ajungea în fosta piață Basarab, făcea dreapta, trecea prin spatele bisericii bulgare
(astăzi Biserica Sf. Nicolae) și continua până spre mare, încheindu-se în bulevardul
Elisabeta. Strada Romană avea, în 1885, un număr de 40 de case, din care 23 cu un
etaj și 17 cu două etaje, precum și o „biserică română”.
O arteră foarte importantă atât atunci, cât și acum, era strada Carol,
cunoscută nouă astăzi ca bulevardul Tomis. Avea 71 de case, dintre care 40 cu un
etaj și 31 cu două etaje, plus o grădină publică. Aproape la fel de importantă era
strada Mircea cel Mare (azi Mircea cel Bătrân), unde existau 78 de case dintre care
49 cu un etaj și 29 cu două etaje…
(Va urma)
