Așadar, sâmbătă pe ploaie, împreună cu alți câțiva colegi, am dat o fugă în zona liceului CFR, solicitați de câteva familii, toate cu aceeași problemă.
Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, că nici nu știi de unde s-o iei…
De fapt, s-a întâmplat că CFR-ul era a doua armată a țării. Bine, originea sintagmei vine din vechime, de la rolul avut de căile ferate române în primul război mondial, dar expresia s-a rostogolit peste ani și, înainte de 1989, căpătase alt înțeles și anume că CFR-ul și oamenii ei erau o forță în România. Și chiar așa erau, o castă, cu uniforme și grade și semne de identificare și să trăiți și permise gratuite de călătorie de-a lungul și de-a latul țării, ei și familiile lor. Aveau cartierele lor în orașele mari, hoteluri, cluburi, licee, școli profesionale, ba chiar secție dedicată la Facultatea de Transporturi București, material rulant. Ștafeta carierei în domeniul feroviar se preda de la o generație la alta, împreună cu un sentiment de apartenență la o mega-structură, același pe care l-am întâlnit și în flota de transport maritim a României, ba chiar pe pielea mea, fiind a doua generație de ofițeri de marină comercială din familie.
Duse vremurile. Sâmbătă am experimentat amprenta locală a celei mai de succes campanii derulate de România, adică aceea de a distruge tot ceea ce se poate distruge, studiu de caz torpilarea moștenirii din Constanța a celei de-a doua armate a țării. (CFR-ul era „a doua armată”. Era. Tribuna, Dumitru Chiseliță, 27.09.2015).
Intrarea în Constanța prin vest demarează cu cartierul Palas, partea din dreapta fiind congruentă cu orizontul ceferist al zonei, de educație ceferistă, mai precis, educație care a evoluat de la nivel de școală de ucenici, la școală profesională, iar din 1974 a apărut Grupul Școlar Căi Ferate Palas, în urma unui efort investițional enorm: clădire liceu, internat, cantină, sală de educație fizică, terenuri de sport, handbal, baschet. Toate clădirile, mai vechi, mai noi din zona de vest a cartierului aparțineau cefereului. După 1989, nou apăruta regională CFR Constanța a procedat la vânzarea clădirilor, locuințe de serviciu colective sau individuale, care nu își mai aveau rostul… deh, cea de-a doua armată cam pierduse războiul și rămăsese fără efective. Iar oamenii au cumpărat câte-o piesă din puzzle-ul care avea platforma educațională a CFR-ului în centru. E, ia ziceți dumneavoastră, ce face omul când poate să facă un rău?… Îl face. Așa că administratorul liceului fost CFR, actual Gheorghe Duca, nu directorul – administratorul, o doamnă cu care nu se poate sta de vorbă, a pus niște garduri pe-acolo, interzicând accesul unor oameni, cumpărători de bună credință ai unor imobile la care nu prea mai au cum ajunge. Asta a fost problema rădăcină, că mai sunt și altele, nu fără soluționare și în mare nevoie de bună intenție din partea primăriei.
Platforma de învățământ a CFR a fost absolut remarcabilă. Din cămin, parter plus 3 etaje, e locuit doar parterul și primul nivel, celelalte sunt decât puțin lăsate să se ducă dracului… alături, e o spălătorie, închisă, dar cu geamuri sparte decât puțin. Cantina, un parter considerabil ca întindere, îmbrăcat cu cărămidă aparentă, este închisă și ea. Clădirea în care se făcea practică, unde elevii construiau sau reparau repere ale materialului rulant sau ale căii ferate este închisă și în degradare… dar nu la fel ca fostul centru de calcul al regionalei, unde, înainte ca să fie centru de calcul, învățau cei care aveau să devină mecanici de locomotivă.
Numitorul comun al celor cu care am stat de vorbă e o dezamăgire aproape resemnată… S-a ales praful de toate. Ne doare inima de supărare și de tristețe. Păi, ce era aici…. toate s-au făcut cu efort, cu chin, cu muncă și ambiție. Mai întâi o clădire, apoi alta, ți-era mai mare dragul. Era un director, Enache Ilie, stătea la un bloc cu patru etaje pe lângă mozaic, în Piața Ovidiu, un om senzațional, a fost vreo 15 ani director. Și acum… „Ia uitați-vă la clădirea aia de lângă fostul centru de calcul… acolo era spital, policlinică CFR. A fost renovată prin 2010 – 2013, era ca nouă, cu termopane, cu de toate… a fost lăsată să fie vandalizată, nu mai are nimic, au furat și acoperișul, iar seara se strâng toți derbedeii acolo, fumează, beau, ascultă manele date la maxim, dacă le spunem ceva, se iau de noi, ne-au zgâriat mașinile, ne-au spart cauciucurile… ce poliție locală, toți sunt mână-n mână cu ei, ne-au disperat. Toți știu ce e aici, să știți, dar nimeni nu ia nicio măsură.”
Noi suntem oameni ai cartierului, îmi spune o doamnă de-o vârstă incertă. Aici, la actuala grădiniță, am făcut generala și eu și copiii. Și ea, vecina și copiii ei. Grădinița am făcut-o mai încolo, lângă biserică. Și liceul, unde, aici, ce să căutăm noi în centru, aici aveam de toate. Acum… acum nu mai sunt copii, nu mai vrea nimeni să învețe… înainte erau străzile astea pline de elevi dimineața și la prânz. Acum… acum cade țara pe noi. Unde-o să ajungem, spuneți dumneavoastră. Vremurile astea au scos ce-a fost mai rău în oameni. Cum să pună ăștia gard pe stradă, să nu mai avem pe unde intra… vecinul sare gardul, vă imaginați?
Unde-o să ajungem… întrebările astea și le pune oricine care are privilegiul comparației. Cu răspunsurile stăm mai prost.
Măcar accesul nerestricționat al oamenilor la propriile case să rezolvăm, asta pare posibil.
Cu restul, cu clădirile în paragină, cu liceul golit de elevi, cu absența dorinței de a învăța a generațiilor prezente, dar, în special, cu obișnuința noastră de a nu conta, cu resemnarea cu poziția în genunchi, în mocirlă, cu astea e greu tare…
