În decembrie, la întoarcerea din Statele Unite, am făcut o escală la Istanbul. Avionul pentru Mihail Kogălniceanu urma să decoleze în câteva ore, seara – un avantaj senzațional, în loc să ajungi la Otopeni și să mai faci 3-4 ore până acasă.
Cu un sfert de oră înainte de îmbarcare, am fost anunțați că a fost anulată cursa și vom pleca a doua zi, la prânz. Bănuiala tuturor a fost că Turkish Airlines a vrut să comaseze două curse pe jumătate goale, mai ales că motivele invocate prin SMS au fost puerile și… diferite, de la pasager la pasager.
Totuși, am fost duși cu autocare la un hotel de 5*, cazați și hrăniți. A doua zi, cursa s-a desfășurat fără incidente.
Tarom a avut alaltăieri o amenințare cu bombă, pe cursa Tel Aviv – București. Cine știe ce amețit (care va fi depistat, cu siguranță) a trimis un e-mail de amenințare, pe adresa companiei. Zburasem cu două zile înainte, cu aceeași cursă. „Marele” Tarom, companie de stat și nu low cost, nu ne-a oferit nici măcar un pahar cu apă gratis, deși zborul durează două ore jumate. Absolut rușinos.
Cursa „amenințată” a aterizat subit la Istanbul, într-o panică generală. Am înțeles de la pasagerii intervievați de posturile TV că au fost speriați inutil și tratați pe aeroportul Ataturk cu indiferență. Echipajul ar fi plecat la hotel să se odihnească – sunt obligați prin lege – iar pasagerii au stat în aeroport 10 ore, ca proștii. N-aveau pe ce să doarmă – acolo sunt bănci puține. Probabil unii nici să mănânce sau să bea ceva – pe aeroportul din Istanbul prețurile au devenit absolut nesimțite.
E doar o simplă comparație, între cum își tratează clienții compania cea mai de succes din Europa (Turkish) și mitocanii de la Tarom. Mulți dau acatiste, nu cumva compania de stat a României să falimenteze. Eu le doresc cruce la cap și colivă pe piept – poate se găsește un privat, să preia afacerea. Dar nu borfași ca Nelu Iordache, fostul patron Blue Air…
