Azi am văzut degradarea umanității la apogeul ei.
Un om căzut pe trotuar pe lângă care treceau nepăsători și dezinteresați alți oameni. Îi aruncau priviri de gheață și treceau mai departe. Îl priveau intrigați ca pe o bucată de mobilă lăsată în drum și treceau mai departe. Se uitau ca la un film, deconectați complet de moment și treceau mai departe. Asistau la neputința și necazul unei ființe umane cu o curiozitate hulpavă și treceau mai departe.
„Lasă-l, nu vezi că e… boschetar?” îi spune o mamă fiului ei care a dat să se apropie mai mult. Și au trecut mai departe. Trăim într-o societate modernă și ne lăudăm că ne ghidam după reguli de conviețuire, după norme de conduită și forme de expresie a omeniei,a compasiunii, a preocupării față de aproapele tău. În definitiv, asta ar trebui să ne deosebească de alte specii pe care le considerăm inferioare.
Dar nu. Este aceeași junglă. În esență suntem tot animale. Am evoluat degeaba, am studiat, ne-am emancipat, ne-am dezvoltat inutil. Nimic din astea nu are valoare dacă undeva pe drum ne-am pierdut sufletul.
Azi l-am dus cu mașina acasă pe un „boschetar” (nu a vrut la spital). Și tot azi mi-am pierdut orice speranța și așteptare de la lumea în care trăiesc.
