Mulți postează azi despre cât sunt de patrioți și de români. Mie mi se reproșează adesea că nu-s destul de „geto-dac”. Nu m-ar deranja. Numai că nu-i adevărat.
Eu sunt împăcat cu mine și cu patriotismul pe care l-am manifestat toată viața. De peste 30 de ani, fac un exercițiu civic epuizant nervos și mental, uneori inutil, alteori dătător de satisfacții. Scriu la gazetă. Mă indignez, mă supăr și mă enervez zilnic. Și nu mă resemnez, nu țin în mine. Uneori mă manifest și fizic. Unii zic că nu e bine.
De altfel, unul din primele mele volume de publicistică se numește ”Observator – indignări cotidiene”. În fiecare zi găsesc ceva de semnalat, de îndreptat, de făcut mai bine. După capul meu, desigur. Și, uitându-mă și la alți oameni civilizați din jur, pe care-i apreciez, parcă nu mă înșel…
De multe ori am vrut să mă las. Și chiar m-am lăsat uneori. Am chibițat de pe margine. Nu ajunge. Deși, uneori, țara și poporul ăsta mi se par cauze pierdute. N-am cum să tac, să nu reacționez. N-am cum, pur și simplu.
Undeva, pe la începutul anilor ’80, românii verzi și „mândri” îi reproșau lui Patapievici că nu-i destul de patriot și că, dimpotrivă, își defăimează patria și poporul. Apoi, profesorului Lucian Boia. Citiți ce-au scris atunci și veți vedea că e încă valabil. Știu, doare. Dar și pe ei, scuipații pe care i-au luat degeaba.
Poate că lucrurile merg într-o direcție bună. Poate cauza e într-adevăr pierdută. Nu știu. Personal mă amăgesc, în bula în care trăiesc, înconjurat de oameni civilizați și educați. De multe ori mi-e frică să mai „scot capul”. Dar, dacă nu ies din „zona de confort” (cum tâmpit e numită), nici nu pot să-mi spun păsul. Și, de câte ori am jurat că nu mai merg la vot, mi-am călcat cuvântul și m-am dus. De fiecare dată.
Azi, mai votez o dată cu românii și cu România. Cine știe… Hai, la mulți ani!
