Au fost scrise, de-a lungul vremii, foarte multe lucruri despre tătarii din România. Unele dintre ele reale, altele imaginare.
Anumiți istorici au scris și declarat apartenența tătarilor la popoare turcice. Alții i-au afiliat la popoarele mongole, din familia ungro-finică. Oricum ar fi, fiecare dintre cei curioși și atrași de istorie îi definesc pe tătari în funcție de propria părere, care poate fi subiectivă.
Tătarii din România sunt o minoritate care aparține statului român, iar în ultimii 150 de ani au fost adoptați ca cetățeni și li s-au oferit aceleași drepturi. Din păcate, comunitatea tătară din România își pierde limba, principala formă de recunoaștere a oricărui popor. Limba tătară este unanim recunoscută de ONU și UNESCO. Probabil, din păcate, există pericolul ca peste 20-30 de ani vor mai trăi tătari în România vorbitori doar de limbă turcă și limba română.
Ca descendent al unui popor fără țară, îmi pun în fiecare zi întrebarea: dacă tătarii își vor pierde limba, ce vor fi ei, turci sau tătari? Mulți dintre noi sunt constrânși de condiții independente de crezul propriu în a accepta să li se inoculeze limba turcă. Trăiesc în fiecare zi cu speranța că într-o zi va apărea un tătar, care va reuși să facă un Abecedar al limbii tătare, cu caractere latine, după alfabetul românesc – deoarece trăim în România și e obligația noastră ca scrierea propriei limbi să fie cu alfabet românesc. Cărțile tipărite în Turcia pentru minoritatea tătară conțin acum caractere și litere nespecifice limbii tătare.
În al doisprezecelea ceas, sper că noi tătarii ne vom trezi și nu ne vom pierde identitatea. Frumusețea limbii tătare este neprețuită și nu merităm să ne pierdem amintirile copilăriei, petrecute într-unul din fiefurile în care mai este vorbită limba tătară nealterată: Dobrogea, alături de Kazahstan și Kîrghistan. Iubesc și respect poporul turc, dar n-am să accept niciodată ca limba propriului meu popor să se piardă în bogăția unei alte mărețe limbi – limba turcă. Să nu ne lăsăm asimilați!
Sevghin Menan-Derviș
