În afară de fotbal, politică şi omlete, toată lumea se pricepe la filmat de ocazie şi făcut poze. În realitate, de ani de zile n-am mai mâncat o omletă acătării. Cât priveşte producţiile audio-vizuale ale omului simplu, în special cele de drumeţie şi vacanţă, impresia generală variază de la stânjeneală la perplexitate jenată. Nu ştii exact ce-a vrut respectivul să pozeze sau să filmeze.
De obicei, explicaţiile abundă: era ceaţă, soarele bătea de unde nu trebuie, iar geamul autocarului se afla acolo unde n-ar fi trebuit să fie. Adâncimea spaţiului, eclerajul şi contre jour-ul sunt noţiuni abstracte, de dânşii inventate, care par să-i privească doar pe profesionişti. Niciodată pe cineaştii de ocazie – pentru ei, legile firii se suspendă.
Într-o noapte, prin centrul Bulgariei, în drum spre Stambul, într-un autocar înecat în somn şi beznă, am zărit un blitz curajos, care a străfulgerat interiorul mastodontului. Cineva dorea să fotografieze, la trei dimineaţa, prin geamurile autobuzului, peisajul înconjurător, mai exact luminile unei staţiuni îndepărtate, cufundată în noapte. I-am promis respectivului că, dacă în poza developată se va vedea mai mult decît ceafa şoferului şi parbrizul „înflorit” de flash-ul aparatului, mă ofer să mănânc şi fotografia, şi camera “ultra-performantă”. În realitate, un aparat rudimentar, fără reglaje, căruia nemţii îi spun, pe drept, “idioten-camera”.
Până nu demult îmi doream ca, o dată şi-odată, să ajung să vizitez Brazilia. Mi se părea o culme a exotismului. Însă de curând am văzut o casetă filmată acolo, “cum se poate”. Brazilia pare a fi o ţară bântuită de cutremure – aşa de tare se bâţâia imaginea. Şi parcă prea tot timpul îţi bate soarele-n ochi. O asemenea o filmare poate pune chiar şi o ţară de talia Braziliei într-o lumină stânjenitoare, defavorabilă.
Bolile – deloc profesionale – ale cineastului de ocazie sunt puţine, dar cronice. În primul rînd, uşurinţa şi rapiditatea cu care întoarce capul, cu cameră la ochi cu tot, ca şi cum ar arunca cu privirea. Când filmează de la înălţime, acu zici că se prăbuşeşte în prăpastie. Vrea ca filmul să înregistreze “at glance” tot ceea ce creierul lui, aflat de asemenea în concediu, percepe dintr-o ocheadă.
Soarele apare des în filmările de familie ale amatorilor: e acel punct foarte-foarte luminos, din cauza căruia, fir-ar al naibii, nu se mai distinge mare lucru. Dar, cum a precizat autorul imaginii şi va mai preciza şi în faţa altor rude, dispuse să vadă “caseta aia din Antalya”: era ceaţă! Sau era prea ziuă. Sau prea seară. De-aici reiese o altă hibă a tehnologiei digitale de buzunar, aflată la îndemâna oricui, contra unei sume variind între 150 şi 600 de lei: uneori e prea noapte. Prin urmare, cînd pe ecran nu se vede o ceaţă foarte albă, se vede o ceaţă neagră.
Neajunsurile de mai sus sunt lejer surmontate atunci cînd cameramanul de circumstanţă „transfochează”. Adică, pentru necunoscători, când se apropie imaginea, când se îndepărtează. Da’ repede de tot, dacă se poate. A zărit el acolo, departe, un punct minuscul şi vrea să vadă ce-i. Azi îl vedem, şi nu e! Transfochează: se dovedeşte a fi abţibildul cu “Nu fumaţi!” , de pe parbrizul autobuzului. Dar, în spatele lui, ce-o fi oare?!… Mulţi ar crede că nimic – dar el, artistul cineclubului, ştie: e noaptea plină de-ntuneric a concediului în străinătate.
(omagiu lui Bill Bryson)
