Lumea s-a înrăit, și nu numai de când cu covidul. Orice încercare de detensionare a momentelor, de apel la vremuri de normalitate, e taxată drept blasfemie și tratare neserioasă a vremurilor haine pe care le trăim.
N-ai voie să mai râzi, să te mai amuzi de ceva, să ai un moment de relaxare, că ești imediat taxat: „Băi, ej’ nebun?! Oameni mor în jur și ție-ți arde de bancuri?!?” Ne-a intrat frica-n oase, crisparea solemnității momentului, groaza de moarte și panica lipsei de leacuri.
Și, ce ne contrazice?! Tocmai pomenile și parastasele! După momentul solemn al cimitirului, îmbrăcat de grotesc și mai mult în ortodoxie, față de catolicism, urmează pomana. În cultul mozaic nu există. Acolo, la masă, la un pahar de tărie – băută ca neoamenii, numai la noi în Balcani înainte de masă, pe stomacul și nu după – limbile se detensionează. Se râde strașnic, se spun bancuri, snoave despre răposat, ba unii aruncă și ocheade peste masă. E o descărcare, o reglare a stărilor de spirit, o balansare.
În pandemie, parcă ne-am tâmpit definitiv. Un gest de normalitate, o șuetă la o cană de cafea sau de ceai e considerată frivolă, deplasată, nelalocul ei. Chiar dacă se vorbesc lucruri importante, serioase. Nu. Să stăm afară, să păstrăm distanța regulamentară, să avem masca, să ne dăm cu dezinfectant pe mâini.
Ce discutam? Ce voiam să spunem?! Stai, c-am uitat – ne-am luat cu „procedurile”!. Lasă, vorbim altă dată.
